Video-Loredana Mocescu, educator parental: "Ţine de noi să depăşim traumele din copilărie, să facem mai mult decât au ştiut părinţii noştri!"

Modul în care ne raportăm ca adulţi la fiecare situaţie din viaţa noastră îşi are originea în copilărie. Este ceea ce află toţi cei care merg la psiholog pentru a repara anumite aspecte din viaţa lor sau pentru a depăşi  traume. Cu toate acestea, specialiştii avertizează că indiferent cât de vinovaţi ar fi părinţii noştri pentru modul în care vedem noi lumea, în cele din urmă, depăşirea traumelor stă tot în mâinile noastre.

 „Suntem specialişti în a ne retraumatiza, în general. Pentru că rămânem blocaţi, dacă şocul a fost puternic în copilărie legat de abuz fizic, psihic, sau poate sexual, rămânem blocaţi emoţional şi ne tot învârtim într-un cerc. Şi tot aşteptăm să vină cineva cândva care să ne ajute să ieşim din situaţia aia. Vestea bună e că va veni , doar că acela vom fi tot noi. Acel noi matur! Descoperim părţile rănite şi le îngrijim, le pansăm, până se face o cicatrice. Dacă am fost răniţi în copilărie, nu suntem cu totul răniţi sau cu totul defecţi, suntem doar prin anumite părţi. Rănile astea sunt ca nişte butoane pe care ni le apasă copilul, partenerul, şeful, oricine. Tot ce ne deranjează este ce a fost cândva rănit. Nu cred că există om care să fi avut o copilărie fercită. Toţi vom fi răniţi pentru că asta aparţine creşterii. Creşterea nu aparţine părinţilor noştri sută la sută. Ei au aspectul de îngrijire, protecţie şi de educaţie până la un anumit nivel. Dar de la 21 de ani, să zicem, când se formează centrul de decizie în creier şi începi să-ţi dai seama de anumite lucruri diferit. Şi nu poţi să rămâi de la 21 la 50 de ani şi să zici că mama şi tata sunt de vină! Poţi să te vaiţi în continuu, dar nu se va schimba nimic în interiorul tău. Vei rămâne o victimă perfectă mulţi ani sau până la finalul vieţii”, explică educatorul parental Loredana Mocescu. 

https://www.youtube.com/watch?v=oNy3yvt_Xok

În acest proces poate fi de ajutor psihologul prin întrebările pe care ţi le pune şi te conduce astfel pentru aflarea răspunsurilor. 

„Putem să luăm un aspect. „În relaţia cu mama nu m-am simţit importantă, mă compara cu alţi copii, nu avea încredere în mine, mă devaloriza!” Şi acum vine întrebarea: Mama ta mai face asta încă? Dacă am avea capacitatea de a vedea în străfundul nostru ne-am dat seama că ceea ce a făcut mama, eu îmi fac în continuare la nivel de măiestrie. Am perfecţionat ce a făcut mama! Mă compar în continuare eu cu alţi oameni şi nu observ! Asta e de fapt problema! Că eu nu sufăr de ce mi-a făcut mama, eu sufăr de ce îmi fac eu când am copiat de la mama, ca limbaj şi comportament. Şi ne spunem: nu vreau să fiu ca mama! Ce să vezi? Eşti deja ca mama! Diferenţa o va face dacă evoluezi de la stadiul "mama" mai sus, nu consolidând ce a făcut mama, ci transformând. Părinţii au ştiut până la nota 5! Fă tu de 10 acum! Totul e la dispoziţia ta! Nu mai poţi să spui că e mama! Tu te critici pe tine, pe alţii, poate fără să îţi dai seama, dar eşti încă supărată pentru cum te simţeai când te critica mama!”, explică Loredana.

În ceea ce priveşte părinţii toxici până la moarte, Loredana Mocescu crede că le suportăm abuzurile dacă ne-am consolidat deja poziţia de victimă.

„De ca aş schimba ceva că nu mai am de ce să mă plâng pe urmă? Nu e vorba de recunoaştere, ci de modul în care ne-am obişnuit. Trebuie să punem limite în cazul părinţilor care calcă peste tot ca şi când nu am exista. Nu trebuie să-i rănim, să-i certăm, să-i criticăm, ci să punem un stop elegant din evoluţia noastră. Este foarte important să dăm voie adolescenţilor să repare tot ce nu au putut repara în perioada din copilărie. Să le dăm voie, să nu ne supărăm pe vulnerabilităţile copilului nostru. Dacă îl lăsăm să îşi manifeste vulnerabilităţile va putea mai departe să-şi manifeste vulnerabilităţile faţă de el însuşi. Nu e în regulă nici să-l ajutăm ca să-l ferim de eşec pentru că de fapt o facem pentru noi şi nici să-l oprim din ce face pentru că doar aşa creşte. În viaţa va avea şi eşecuri”

Dar cum îngropăm securea razboiului cu parinţii şi cum ne vedem de viaţa noastră în continuare?

"Acceptând că ei sunt deja în noi şi noi ne manifestăm deja ca ei exact în aspectele pe care acum îndrăznim să le reproşăm lor. După care, exersând şi reparând. Adică observ că fac lucrul ăsta şi nu îl mai fac. Dacă mama îmi zicea mereu că e dezordine, eu îmi propun ca de 3 ori pe săptămână  să nu reacţionez la dezordine. Cu paşi mici. Poate săptămâna viitoare pot mai mult. Nu poţi să-i spui copilului-de mâine eu nu îţi mai spun nimic. Păi ce, îţi dai demisia din rolul de părinte? Nu! Devenim cele mai bune variante ale noastre tocmai plecând de la rănile pe care ni le-au creat părinţii noştri. Asta e evoluţia. Să-mi dau seama de unde vin, ce îmi doresc şi la mijloc vine copilul şi îmi arată ce avem nevoie să îmbunătăţim", explică educatorul.