Global site tag (gtag.js) - Google Analytics -->

Video-Vacanţă la Marea Ionică: Cum am petrecut în Ksamil, pe riviera albaneză şi în Parga, bijuteria Greciei!

8 iulie 2021
Share:
Video-Vacanţă la Marea Ionică: Cum am petrecut în Ksamil, pe riviera albaneză şi în Parga, bijuteria Greciei!

De câţiva ani ne tot gândeam să mergem pe litoralul albanez, nu atât pentru a ne bucura de plaje şi peisaj asemănător celui din Grecia, de altfel, ci pentru a cunoaşte cultura locului. Am ales staţiunea Ksamil, din sudul rivierei albaneze, renumită pentru plajele sale, dar şi pentru că foarte aproape de ea sunt câteva obiective turistice deosebite.

Condiţii de călătorie

De la Ploieşti şi până în Ksamil sunt 1130 de km, dar noi ne-am oprit pentru o noapte în Salonic, împărţind drumul în 2 pentru a fi mai puţin obositor. Am plecat cu multe îngrijorări pentru că pe siteul Ministerului Afacerilor Externe român graniţele dintre Albania şi Grecia, pe unde voiam noi să trecem, apăreau ca fiind închise, nu din cauza pandemiei, ci a unor diferende între cele două state. Am sunat atât la ambasada Greciei cât şi a Albaniei, dar nici de acolo nu am primit lămuriri liniştitoare. În plus, cu doar o zi înainte de plecare, la televizor vedeam cozi imense la graniţa dintre Bulgaria şi Grecia Kulata-Promachonas, ceea ce mi-a sporit şi mai mult sentimentul de nesiguranţă. Am trimis din timp formularul PLF cu care urma să intrăm în Grecia şi cu certificatele de vaccinare, bagajele făcute şi rezervorul plin am plecat în vacanţă. Nu noaptea cum fac mulţi, pentru că nu ni s-a părut o variantă odihnitoare, ci dimineaţa la ora 6.30. Am ajuns la graniţa Kulata-Promachonas la 14.30 şi am stat o oră pentru a trece. Vameşii greci au verificat cu atentie certificatele de vacinare, iar la plf nu s-au mai uitat cand le-am spus că le avem în telefon. Un control separat a fost la bagaje unde ne-au întrebat dacă avem băutură şi ţigări. Cum portbagajul era burduşit, vameşa a aruncat o privire şi şi-a dat seama că mergem în vacanţă, nu să facem comerţ. Cât am stat noi în vamă nu am văzut pe nimeni să fie testat aleatoriu, dar grecii şi-au prezervat acest drept faţă de toţi cei care vin în ţara lor indiferent că au fost vaccinaţi, au trecut prin boală sau au test PCR negativ.

https://youtu.be/9_PLDSrR4Jk

Apropos de asta, când ne-am întors din Albania prin vama Qafe Bote, toţi cei care treceau pe acolo erau testaţi cu test antigen rapid. În ciuda intenţiei clare de a ne testa, cele două asistente din vamă ne-au verificat de mai multe ori certificatele de vaccinare pentru că chipurile, ba nu vedeau unde e scris numele, ba unde e data rapelului sau cu cărţile de identitate în mână nu înţelegeau care cum suntem. După acest joc de-a şoarecele şi pisica ne-au testat pe toţi cei aflaţi în maşină. Am aşteptat 10 minute să iasă rezultatul testului şi cum a fost negativ pentru toţi 3, ne-au lăsat să plecăm. Dacă cineva ar fi ieşit cine ştie cum pozitiv ar fi trebuit să rămână în carantină 10 zile în Grecia sau în cazul nostru, pentru că toţi fusesem vaccinaţi, 7 zile într-o locaţie stabilită de ei. Noi am plecat în vacanţă la sfârşitul lunii iunie, iar restricţiile de tot felul se pot schimba de la o săptămână la alta, de aceea e bine să consultaţi siteul ministerului de externe sau să sunaţi la ambasada Greciei înainte de plecare. Să pleci undeva, oriunde, pe timp de pandemie, înseamnă pregătire prealabilă în acest sens şi acceptarea regulilor tuturor statelor în care mergi.

Popas în Salonic

După cum spuneam, am plecat dimineaţa la 6.30 din Ploieşti, iar pe la ora 16.15 eram la Salonic, prima oprire din vacanţa noastră. Sătui de ploile din luna iunie, de la noi, am găsit aici peste 30 de grade Celsius care s-au mai domolit odată cu lăsarea serii. Mâncasem sendvisuri pe drum şi abia aşteptam o masă cu preparate tradiţionale greceşti, aşa că imediat după ce ne-am cazat am ales una dintre multele taverne pitoreşti din Salonic pentru a lua cina cu salate cu legume proaspete şi fructe de mare şi peşte gătite savuros. Cu papilele gustative satisfăcute ne-am plimbat pe faleză până la turnul Alb, simbolul oraşului construit in secolul 16 de către turci. În 1913, când oraşul a fost recucerit de greci, acest turn nu a fost dărâmat, ci doar a fost vopsit în alb.

Dintre multe biserici existente în Salonic, am ales să vizităm Biserica Sfântului Dumitru, izvorâtorul de mir şi ocrotitorul oraşului, acolo unde se află şi moaştele sfântului martir, aduse o dată pe an în Bucureşti. Biserica a fost ridicată în secolul 5, dar a ars într-un incendiu în 1917. A fost reconstruită inclusiv cu o parte dintre materialele originale între 1926 şi 1948 şi acum este o oază de linişte şi răcoare în cel de-al doilea oraş ca mărime al Greciei. Ne-am rugat şi noi pentru sănătate şi înţelepciune şi am admirat icoanele şi frizele din lăcaşul de cult. În Salonic sunt multe obiective turistice de vizitat, dar am promis că vom reveni pentru a sta măcar două zile aici.

În drum spre Albania

A doua zi la prânz am plecat spre destinaţia noastră albaneză, Ksamil. Am intrat prin punctul de frontieră Kakavia şi încă din vamă am cumpărat cartelă de telefon în valoare de 10 euro, pentru că Albania nu este cuprinsă în spaţiul care îţi permite să foloseşti roamingul de date din UE (Albania nu este ţară membră UE). În baza unui acord dintre state, în Albania, cetăţenii români pot intra cu cartea de identitate, dar vă recomand să aveţi la voi şi paşaportul pentru că vameşii albanezi s-au uitat lung la noi când au fost nevoiţi să introducă datele manual pentru că nu aveam cip pe buletin să îl scaneze. Şi albanezii vor să aveţi la intrarea în ţara lor dovada vaccinării sau a trecerii prin boala sau testul PCR negativ, dar nimeni nu s-a uitat la buletinele noastre de vaccinare. De altfel, în Albania masca e ceva opţional, nu pentru că nu ar trebui purtată măcar în interior, ci pentru că nimeni nu respectă această regulă din câte am observat noi. Prima impresie despre o ţară începe încă de la graniţă, cred eu, şi încă de la intrarea în Albania am simţit o mare asemănare cu România cea de acum 20-30 de ani, după ce 20 de persoane au coborât dintr-un autocar în partea grecească a graniţei şi cu multe paporniţe au trecut în partea albaneză, la fel ca românii care după revoluţie plecau în Turcia să cumpere diverse bunuri pentru a le vinde în ţară. Chiar şi la chip, albanezii mi s-au părut că seamănă foarte bine cu românii, deloc de mirare dacă am lua drept corectă ipoteza istoricilor care susţin că albanezii au la fel ca românii, origini daco-tracice. În şcoală, însă, albanezii învaţă că au origine ilirică, triburi nomade despre care nu se cunosc prea multe, deci ipoteza nu poate fi contrazisă cu prea multe argumente.

De la graniţă până în Ksamil, drumul cu serpentine este de o frumuseţe pe care ţi-o poate tăia doar teama că ai putea părăsi carosabilul îngust pentru că nu peste tot sunt parapeţi. Dacă ajungeţi la orele prânzului, de exemplu, la graniţă, vă recomand să vizitaţi mai întâi oraşul de patrimoniu Unesco, Girokaster aflat în apropiere pentru că odată ajunşi în Ksamil poate nu vă veţi mai încumeta să faceţi acest drum înapoi, aşa cum am decis şi noi. Din câte am citit, o vizită în acest oraş de piatră merită, dar amintirea drumului cu serpentine şi stomacul în gât mi-a îndepărtat dorinţa de a-l vedea.

Ochiul albastru, o minune a naturii

Ne-am întors pe acest drum doar pentru a vedea minunea naturii Siri i kalter, adică ochiul albastru, un izvor cu apă foarte rece şi limpede cum nu am văzut pe nicăieri, în toată gama de albastru şi verde, de îţi taie respiraţia cu frumuseţea sa. Din ksamil până la ochi am făcut 30 de minute şi după ce am plătit taxa de pod de 100 de leke pentru maşină şi încă 50 de leke pentru fiecare vizitator, mai puţin şoferul, am mers pe un drum neasfaltat câteva minute până am ajuns la o parcare, pe marginea râului. Ca o paranteză, 100 de leke înseamnă 4 lei şi 120 de leke 1 euro. Puteam să scoatem leke de la bancomat, dar noi am folosit euro peste tot şi după ce ne făceau conversia, chiar la un preţ bun, primeam restul în leke.

Vă recomand să veniţi dimineaţa la izvor pentru că la orele prânzului, indiferent de zi, locul abundă în turişti. Noi am apucat să admirăm puţin sursa acestui izvor, efectiv un izbuc situat la o adâncime de cel puţin 50 de metri, cât au putut cobori scafandri, până când mânaţi de căldură şi spirit aventurier, mai mulţi bărbaţi au luat cu asalt locul sărind de pe stânci în apa rece ca gheaţa, cu toate că în zonă sunt panouri care anunţă interzicerea înotului. Cum nimeni nu a venit să îi oprească numărul temerarilor a crescut rapid, cu atât mai mult cât temperatura de afară depăşise 35 de grade Celsius, iar umiditatea permitea cu greu respiraţia.

Am reuşit să facem şi câteva fotografii, dar şi să ridicăm drona pentru a vă putea arăta atât ochiul, cât şi cursul  râului Bistrice care pleacă din munţii din apropiere şi după 25 de km se varsă în Marea Ionică.

Doar căldura ne-a urnit din acel loc magic şi după ce am mai stat să bem un suc la una dintre cele două taverne aflate pe cursul râului, am plecat spre Ksamil.

Aşa cum ne-am dat seama, apa izvorului este incoloră, dar atât de limpede încât vegetaţia, oglindirea cerului şi soarelui sau diversele minereuri depuse pe pietrele de pe fund dau culorile fantastice pe care le-am văzut. Ochiul albastru este un motiv hotărâtor de a vizita sudul Albaniei pentru că indiferent cât s-ar mândri grecii cu izvorul Akeron din Amudia, culorile de aici, nu vor fi regăsite la vecini.

Ksamil, perla rivierei albaneze

Staţiunea Ksamil este în plină dezvoltare de câţiva ani şi tocmai de aceea, în cele mai multe zone arată ca un şantier. Peste tot am văzut hoteluri şi pensiuni în construcţie sau abandonate într-un anumit stadiu semn că proprietarii au amânat finalizarea din lipsa banilor, cel mai probabil.

Noi am ales un hotel  (https://www.booking.com/hotel/al/lula-ksamil.ro) aflat la 5 minute de două plaje cu nisip grosier, foarte frumoase. Am dat 36 de euro pe noapte pentru o cameră dublă, spaţioasă şi curată şi un mic dejun îndestulător dimineaţa. Hotelul era foarte aproape şi de restaurante şi foarte repede am găsit un restaurant de familie unde mâncam porţii generoase şi bune la preţuri mici (.https://www.booking.com/hotel/al/de-luna.ro.html)

Doar pentru a vă face o impresie, masa cu trei porţii de fructe de mare sau peşte şi salată, plus o carafă de vinul casei şi apă costa maxim 20 de euro. Împrumutând obiceiul grecilor şi albanezii ofereau din partea casei fructe, la finalul mesei. În cele 5 zile state aici nu am reuşit să descoperim o mâncare tradiţională albaneză, preparatele fiind cu specific internaţional pentru a fi pe placul cât mai multor clienţi. Într-una dintre zile am mâncat un desert albanez foarte bun, prăjitura tri lece, un blat însiropat cu cremă de lapte deasupra. După 500 de ani de ocupaţie turcă atât religia, cât şi reţetele preparatelor culinare sunt în mare parte cele ale turcilor. 60% din populaţie este musulmană, aşa că în Ksamil veţi găsi şi o moschee aproape de plaja Bora-Bora. Asta înseamnă mai multe rugăciuni pe zi prin megafon, care trebuie luate în calcul dacă vreţi cazare în apropiere.

Aproape toate plajele din Ksamil dispun de şezlonguri cu umbreluţe la preţuri între 4 şi 8 euro întreaga zi pentru două şezlonguri şi o umbrelă.

Situl arheologic Butrint

Foarte aproape de Ksamil, cam la 3 km, se află situl arheologic Butrint, introdus în 1992 pe lista patrimoniului cultural UNESCO. În urmă cu peste 2.500 de ani, grecii exilaţi după căderea Troiei au pus bazele oraşului Buthrotum. În Eneida, Virgilius povesteşte că Eneas vizitează Butrintul în drumul său spre Italia, iar Hecateus din Milet scrie că Butrintul era un port important din Marea Adriatică şi un centru pentru schimburile de mărfuri. Potrivit izvoarelor istorice descoperite, oraşul antic datează din secolul 4 inainte de Christos şi este o mărturie unică a mai multor civilizaţii şi culturi, începând cu cea greacă, continuând cu cea romană, bizantină, veneţiană şi terminând cu cea otomană. Cea mai mare parte din vestigiile care se văd astăzi au fost excavate de o misiune arheologică italiană condusă de Luigi Maria Ugolini în perioada 1928-1939. Acesta era de părere că Helenus, fiul lui Priam al Troiei a întemeiat Butrintul. Legenda spune că Helenus a călătorit pe mare până aici şi a vrut să sacrifice un taur drept mulţumire zeilor că a ajuns cu bine. Taurul nu a fost omorât, însă, şi aşa înjughiat a reuşit să fugă în lac. De altfel Buthrotum înseamnă taur înjunghiat. Templul lui Asclepios, zeul vindecării, este mărturia fondatorilor.

În secolul I înainte de Christos, Butrintul devine parte a provinciei romane Macedonia şi sub Iulius Cezar capătă numele de Colonia Augusta Buthtrotum. În această perioadă apar thermele, fântânile, temple, vile, toate înconjurate de ziduri de apărare care se văd şi azi. Teatrul grecesc a fost lărgit de romani, iar scena a fost decorată cu marmură şi reconstruită. Am urcat până la locurile cele mai de sus pentru a avea o imagine de ansamblu a unui loc în care sute de ani s-au perindat popoare şi civilizaţii care au adus cu ele câte ceva din propria cultură şi identitate. Butrintul cunoaşte perioada cea mai înfloritoare în perioada romană acum construindu-se case, vile, băi publice, sală de sport drept recompensă pentru soldaţii care ieşiseră biruitori din ultimele războaie.

Interesant este faptul că niciun cuceritor nu a distrus ceea ce a găsit aici, ci a adăugat, şi doar un cutremur devastator şi ulterior mai multe invazii nomade şi-au pus amprenta distrugătoare asupra oraşului.

În secolul V, Butrintul devine reşedinţă episcopală bizantină. Este perioada în care sunt construite marea basilică şi baptisteriul cu podea din mozaic, din care au rămas parte din coloane şi ziduri. Mozaicul este acoperit de nisip pentru a fi conservat şi tocmai de aceea intrarea în această zonă este interzisă.

Noi am mers după amiaza la Butrint şi chiar dacă parcul naţional este împădurit şi în mare parte umbros şi te poţi plimba liniştit şi dacă este cald, până la ora închiderii, 20.00, nu am apucat să vedem castelul veneţian şi muzeul antichităţilor şi nici fortăreaţa lui Ali Paşa Tepelene, de pe insuliţa spre care treceai cu o plută. Timp de 400 de ani, Butrint a fost ca un scut împotriva expansiunii otomane, veneţienii folosind castelul ca loc de refugiu.

Este foarte greu să acoperi cei 17 km pătraţi cât cuprinde parcul şi să te mai poţi şi bucura de natura care şi-a făcut loc în jurul vestigiilor antice. Aici au fost descoperite 246 de specii de păsări, 105 specii de peşti şi 39 de specii de mamifere, precum şi 800 de tipuri de plante.

Intrarea în minunăţia asta de loc este 4 euro de persoană sau gratuit pentru presă.

Concesiunea românească din Sarande

Am rezervat câteva ore din vacanţa noastră şi vizitării oraşului Sarande, un oraş amfiteatru ca multe altele la Marea Ionică, cu un farmec estival deosebit, plaje lungi cu pietriş şi o faleză de 1 km pe care am descoperit nu numai hoteluri frumoase, ci şi o statuie a savantului român Nicolae Iorga. Consultând internetul am aflat că Iorga a contribuit serios la scrierea istoriei şi la independenţa Albaniei. La conferinţa de pace de la Londra, din 1919, delegaţia albaneză s-a folosit de documentarea savantului român pentru a demonstra că merită independenţa şi recunoaşterea pe plan internaţional a Albaniei şi a graniţelor sale. În 1915, Iorga descoperise în Biblioteca Medicea Laureziana din Florenţa un text liturgic folosit la botez care data din 1462, considerat cel mai vechi document în limba albaneză scris de arhiepiscopul romano-catolic de Dures. Pentru ajutorul său deosebit, regele Zogu al Albaniei i-a donat lui Iorga un teren în Sarande, pe care savantul l-a donat jumătate statului român. Pe acest teren, în 1937 a fost construit Institutul Român de la Sarande. Aşa se face că între 1934 şi 1939, România a avut ieşire la Marea Ionică şi totodată la Marea Mediterană prin această concesiune. În 1939, Albania a fost cucerită de Italia şi ulterior, comuniştii instalaţi la putere au naţionalizat-o, iar după 1992, autorităţile albaneze au vândut casa Iorga unui privat. Autorităţile române insistă pe lângă cele albaneze de mulţi ani să îi fie retrocedat imobilul, dar discuţiile bilaterale au rămas până acum fără niciun rezultat. În orice caz, noi am fost mândri să ne fotografiem cu bustul marelui român, dar nu am mai căutat casa pentru că era foarte cald pe faleză.

În drumul nostru spre Sarande ne-am abătut şi pe la Castelul Lekuresi, în fapt nişte ziduri fortificate în interiorul cărora se află un restaurant şi o terasă foarte frumoasă, de unde am auzit că se văd nişte apusuri senzaţionale. Noi am fost dimineaţa, iar pe dealul cu pricina era foarte cald, aşa că am ridicat drona, ne-am bucurat de priveliştea spre Marea Ionică şi insula Corfu, am băut o apă rece chiar pe scările restaurantului şi am plecat spre Sarande.

Urcând spre castel am văzut mai multe buncăre pe care le-am şi studiat mai îndeaproape, pentru că astfel de buncăre sunt mai peste tot în Albania. Din câte am citit se pare că ţărişoara asta are cele mai multe buncăre din lume construite între 1960 şi 1980 pentru că dictatorul comunist Enver Hogea se temea că ţara va fi atacată de ruşi sau armatele aliate ale NATO. Nu se ştie numărul lor exact, dar se pare că ar fi 750.000 de astfel de ciuperci din beton şi fier, construite peste tot, inclusiv în curţile albanezilor. Nu mă pricep eu la războaie şi nici nu am văzut cum sunt aceste buncăre pe sub pământ, dar din câte mi-am dat seama, cu o grenadă introdusă direct prin orificiile fiecărei ciuperci ai fi putut nimici pe toţi cei care se aflau acolo. Ca mai tot ce s-a făcut în comunism, mai puţin ideologia însăşi, şi aceste buncăre sunt foarte rezistente, iar statului albanez i-ar trebui mulţi bani să le distrugă. Bani pe care nu îi are, desigur.

Parga şi cetatea ei veneţiană

În Albania am stat 5 nopţi, suficient să ne şi plimbăm să facem şi plajă, după care am plecat spre cea de-a doua destinaţie a noastră, Parga, o bijuterie de orăşel din Grecia, cu munte şi mare îngemănate superb. Aici am stat doar 3 zile, insuficient să descoperim totul, dar ne-am promis că vom reveni. Imaginile pe care le veţi găsi în general din Parga sunt cu zona portului, acolo unde cetatea străjuieşte peisajul din partea stângă, casele se sprijină una pe cealaltă cocoţate pe stânci sau pe malul mării, ca într-un amfiteatru.

Nu prea are ce să nu îţi placă în acest loc, poate doar faptul că vacanţa este limitată. Marea Ionică are cele mai frumoase nuanţe de verde şi albastru aici, plajele sunt în mare parte cu nisip sau cu pietricele fine ca boabele de orez, căsuţele vechi sunt înghesuite pe străzi înguste şi pitoreşti, iar tavernele cu mesele cu feţe în carouri sunt cele mai primitoare locuri.

Grecii sunt primitori prin excelenţă şi ştiu să facă negoţ şi turism, ştiu cum să te aducă şi altă dată la ei printr-o atitudine veselă, plină de curtoazie.

Am mers în fiecare seară, după cină la Distileria Amicos de lângă cetate, unde un mixolog experimentat ne-a servit cu cele mai bune cockteiluri.

Am avut cazare aproape de cetatea veneţiană şi am dat 50 de euro pe noapte pentru o cameră mare cu pat matrimonial, baie şi bucătărie utilată cu de toate. Mai greu a fost cu parcarea, dar tot am găsit să strecurăm maşina gratis într-o parcare mică printre case, aproape de cazare. https://www.booking.com/hotel/gr/epavli-veneti.ro.html?

Coborând o scară ajungeam la plaja Valtos, în zona noastră neamenajată cu şezlonguri şi umbrele sau duşuri, cu pietricele ca orezul, dar sălbatică, fără mulţi oameni, aşa cum ne doream noi. Mai încolo, plaja avea nisip şi avea umbrele şi şezlonguri preţul pe zi pentru două şezlonguri şi o umbrelă este de 10 euro.

Şi în Parga am ales preparate culinare specifice zonei de la salată grecească cu legume coapte şi savuroase şi o brânză feta de te lingeai pe buze până la musaka, peşte şi fructe de mare de tot felul. Nu rataţi gyros de porc sau pui pe care îl veţi găsi la orice tavernă. Cereţi şi vinul casei, foarte bun indiferent de soi. La finalul mesei, veţi primi din partea casei ori prăjturele, ori pepene. O masă pentru 3 persoane a costat în medie 50 de euro, deci dublu faţă de Albania.

Am vizitat cetatea veneţiană şi am făcut poze cu întregul golf şi cu oraşul văzut de sus, înconjurând-o într-o plimbare scurtă. Fortăreaţa cu ziduri groase a fost ridicată pe ruinele unei alte cetăţeni făcute de bizantini şi servea ca punct de apărare împotriva turcilor şi piraţilor care atacau de pe mare. Castelul a fost distrus succesiv de-a lungul timpului şi a intrat în posesia turcilor, iar veneţienilor, francezilor, ruşilor, iar turcilor, britanicilor, iar în 1819, turcilor conduşi de Ali Paşa din Tepelene. Este perioada în care fortăreţei îi sunt adăugate o moschee, clădiri pentru băi, încă un zid de apărare care a fost distrus de greci când au recucerit cetatea după cel de-al doilea război balcanic.

Din ceea ce a fost cândva un castel cu 8 turnuri de apărare şi 400 de case, a mai rămas o singură clădire, refăcută în aşa fel încât am crezut că e o clădire nouă. Aceasta adăposteşte un club de navigaţie şi un restaurant. De altfel, câteva măsuţe au fost puse şi pe partea vestică a fortăreţei. Castelul este deschis până la ora 20.00, aşa că noi am ales să mergem cu o oră înainte de închidere pentru a ne bucura fără să suportăm căldura de peste zi. A fost suficient să simţim energiile altor vremuri, chiar dacă tulburi şi să ne bucurăm de peisajele minunate oferite de înălţimea locului. Intrarea în castel este gratuită.

Plecând din fortăreaţă, coborâţi încet spre port pe străduţele flancate de magazine de o parte şi de alta. E imposibil să nu vă placă ceva şi să cumpăraţi fie pentru voi, fie pentru cei dragi de acasă. Delicatese dulci, condimente gata mixate pentru preparate delicioase, ulei de măsline, măsline, lichioruri din fructe sau cu aromă de ierburi, renumitul rachiu uzo, dar şi obiecte confecţionate manual din materiale naturale, orice aţi alege va fi pe placul celui care va primi un cadou din Parga.

Din port se pleacă cu corăbii pitoreşti în insulele din apropiere, Paxos şi Antipaxos, dar şi în Corfu, Skiatos şi Lefkada. Mai mici sunt plajele Krioneri şi Piso Krioneri, de dincolo de port.

Trei zile sunt insuficiente pentru a te bucura de Parga şi din această cauză nu am văzut nici râul Akeron din Amudia situat la 20 de km de Parga şi pe care toţi ni-l lăudaseră pentru frumuseţea sa, aşa că ne-am propus să ne întoarcem pentru un concediu complet altădată.