„Îi putem face pe copii să iubească lectura dacă facem procesul amuzant şi mai ales, dacă le suntem alături!” -interviu cu educatorul parental Loredana Mocescu

„Cel mai mare bine pe care adulții pot să-l facă urmașilor lor și societății este să le citească copiilor.“ (Carl Sagan)  Acesta este doar unul dintre miile de citate célèbre despre cărţi şi pasiunea pentru citirea lor, dar care cuprinde în el, un lucru atât de important. Ca şi celelalte deprinderi, copiii învaţă tot de la adulţi dragostea pentru citit. De aceea, tot la adulţi este răspunsul la întrebarea care ne preocupă pe toţi: “De ce nu mai citesc copiii?” Loredana Mocescu, psiholog şi educator parental ne-a explicat că există multe modalităţi prin care putem să îi facem pe copii să se îndrăgostească de cărţi şi de lectură.

Cât de importantă este lectura? Dacă nu citesc, cum îşi pot dezvolta copiii vocabularul, dar şi imaginaţia, atenţia, răbdarea?

Vocabularul presupune până la urmă o sumă de cuvinte nu doar citite, ci şi auzite, aşa că prima etapă este să căutăm modalităţile atractive pentru copilul nostru. Dacă observ că atunci când îi citesc eu este mai receptiv, aş începe cu asta. Îi citesc, dar nu ca un papagal, ci mă opresc la anumite cuvinte cheie ca să-I trezesc interesul: "Tu ce crezi că înseamnă asta?" "Dar dacă în fraza asta am pune un “Nu” se schimbă ceva?" sau “Hai să ne jucăm puţin cu textul!” Aici vorbim despre copiii după şase ani. Cititul este foarte important, pentru că fără el nu ne şlefuim. Observ că oamenii care citesc târziu şi descoperă plăcerea asta mai pe la 30-40 de ani când vor să citească tot felul de cărţi de dezvoltare personală nu au acelaşi demaraj. Citesc mai greu sau se forţează să citească şi asta e un fel de agresiune pentru mintea şi corpul lor. Dragul de lectură se dezvoltă undeva în jurul clasei a IV-a, pentru că vorbim de gândire abstractă, adică nu doar citesc şi îmi imaginez, ci pot să văd şi dincolo de imagini, cuvinte. Este o etapă împortantă, la 11 ani, dacă nu o ratăm, avem şanse să punem sămânţa aceea pentru mai târziu.

Deci ar trebui să începem să le citim copiilor încă de când sunt mici, da?

Da, chiar dacă sunt bebeluşi. De când încep să vadă imagini, la câteva luni, putem citi. În primul rând se obişnuiesc cu obiectul-cartea-ne uităm la imagini şi citim şi ne mirăm noi pentru că bebe este atras de ce oglindim, ce apare pe faţa noastră ca mimică şi de tonul vocii noastre. Acesta e un exerciţiu de început. Copilul este fascinat şi noi ne jucăm-nu cu text mult, ci cu inflexiuni ale vocii, mirări, tot felul de onomatopee.

Am observat că depinde mult de copii. Unii sunt foarte interesaţi să li se citească, învaţă pe de rost poveştile şi îi imită pe adulţi ca şi când ar şti ei să citească, dar sunt şi alţii care nu vor să audă de cărţi, iar dacă încercăm să le citim ceva, rup nervoşi paginile sau le măzgălesc. Cum ne adaptăm la nevoile acestor copii, astfel încât să nu-i obligăm şi astfel să le facem şi mai mare silă de lectură?

Vorbeam mai devreme de agresiunea mentală, care se poate întâmpla dacă punem presiune. Dacă cititul acesta devine “trebuie”. Dacă eu, ca mamă, mă autoanalizez şi îmi dau seama că în copilărie nu am avut atâtea cărţi şi încep şi cumpăr compulsiv cărţi. Copilul vede cum creşte teancul, cum se umple biblioteca şi dacă îi mai spunem şi “Trebuie să citeşti”, pentru el devine prea mult. De cele mai multe ori nu este vorba de o carte sau două pentru că mămicile cumpără cu zecile. Ştiu din propria experienţă-că am tot cumpărat multe pentru că sunt foarte frumoase. Dar dacă mă uit în jur nu pot să nu mă întreb: pentru cine le-am cumpărat? Pentru Cezar, fiul meu, sau pentru mine? Şi îmi dau seama că le-am luat pentru mine că nu am avut în copilărie câte mi-aş fi dorit şi în niciun caz nu erau aşa. Toate mi se par fascinante, inclusiv cele în limba engleză, au altă abordare, paginile sunt lucioase, desene multe şi frumoase. De fapt, fascinaţia ar trebui să o cultivăm în copil ca el să vrea să fie în lumea cărţilor. Nu este o metodă bună să-l recompensăm pentru că citeşte, ideea este să-l facem să îşi dorească să citească. Că până la urmă ce înseamnă să citim? Să călătorim într-o lume imaginară.

Problema cărţilor de acum este că “se bat” cu desenele animate. Copiii nu mai trebuie să-şi imagineze, că văd deja totul. Nu se poate să nu îi lăsăm la desene, dar cum facem să le placă şi cărţile?

Nu tehnologia este problema principală, ci felul în care este folosită această gamă de digital. Creierul lor s-a născut digital, dar trebuie să livrăm cu porţia digitalul. Aşadar mă aşez lângă copil la desene şi-l întreb, nu-l las hipnotizat în ecran. “Ai văzut ce i-a spus prietenului lui? Ce zici, e bine cum i-a spus? Tu ce i-ai spune prietenului tău într-o situaţie asemănătoare?” Facem o conversaţie şi astfel dezvoltăm vocabularul. Şi asta e o altfel de citire! Putem merge şi mai departe. Dacă desenul este despre prietenie, putem citi pe urmă, spre seară, şi o carte cu acelaşi subiect şi astfel întăresc, aprofundez acea noţiune. Aşa va înţelege şi diferenţele. Iar atunci când citesc-dialoghez cu el: “Uite ce frumos e desenul de aici-şi pun mâna pe pagină-cum se simte să pui mâna pe carte? Ia vezi, dacă punem mâna pe desenul de la televizor, se simte la fel? Uite, ne mai uităm aici la un desen şi pe urmă citim două cărţi”.

Cât de util este exemplul? Un copil care îşi vede părinţii citind, oare nu va fi mai atras de a citi la rândul lui?

Cu siguranţă.  Măcar să te vadă cu cartea în mână. Iar dacă eu, ca părinte, nu citesc şi văd rezistenţă din partea copilului la citit, ar trebui măcar să fac un efort să mergem împreună la biblioteca publică. Este încă o metodă de a-l face pe copil să se îndrăgostească de cărţi. Este ca o aventură. Drumul până acolo, discuţia despre ce cărţi vom alege, discuţia cu doamnele bibliotecare şi întregul ritual dintr-o bibliotecă. La fel este şi în librării, unde putem cerceta, putem pune mâna pe cărţi în lumea cărţilor. Este altă experienţă decât să vină curierul cu ele la uşă, dacă am comandat online. La bibliotecă, doamnele de acolo le spun copiilor câtă grijă trebuie să aibă cu cărţile, cum le aduci, în cât timp le aduci înapoi, şi uite câtă responsabilitate se crează! Nu doar faţă de carte, ci şi faţă de citit, că acea carte trebuie să ajungă la altcineva după tine şi fără să vrei îţi faci program de lectură. Le putem spune chiar că ei contribuie social-că doamnele de la bibliotecă au serviciu pentru că mergem acolo să împrumutăm sau să le spunem că acea carte a fost citită de zeci de copii şi uite ce fericită e cartea că a trecut prin mâinile atâtor copii sau dacă găsim o carte îndoită ne putem imagina poveşti: uite, a fost citită de un copil supărat! Hai să o reparăm dacă e ruptă, de exemplu! Orice e legat de carte poate fi un motiv bun să-l facem pe copil să se implice.

Îi îndepărtăm pe copii de citit atunci când le spunem: “Trebuie să citeşti! Azi nu ai citit 10 pagini cât stabilisem!” Care e abordarea pe care trebuie să o avem cu un copil de clasa a IV-a, să zicem, care nu vrea să citească nici ce i se dă la şcoală, nici ce cărţi primeşte?

Prima fază este să observăm. Dacă nu vrea înseamnă că în spatele refuzului stă ceva. Nu vrea pentru că este greu, pentru că nu are răbdare, poate nu citeşte foarte bine şi nu înţelege, iar dacă nu e atras putem face nişte reguli. Putem stabili un interval în care citeşte, dar nu aş pune presiune. Aş spune: Observ că îţi e greu să citeşti. De ce oare-nu îţi place, îţi este greu? Dar pentru că tu nu eşti singur, eu, tata, bunica, ne vom face timp pentru ora de lectură cu tine. În fiecare zi de la 18- la 19 îţi vom citi pentru că îmi pasă de tine, pentru că acest lucru este important şi pentru că e important, eu voi face primul acţiunea. Observ că încă nu poţi să o faci, dar eu am încredere în tine şi de aceea îţi sunt alături. Şi atunci mă apuc şi-i citesc eu. Cu voce tare, cu intonaţie şi îl atrag mirându-mă de ce citesc. Să nu ne fie frică că se va învăţa aşa. Asta e o teamă nejustificată. Nu se învaţă nimeni aşa decât dacă acolo este ceva total neinteresant sau dacă îi citesc fără interes. Luăm citirea intuitivă. Deschidem cartea la întâmplare şi citim chiar şi un cuvânt, o propoziţie şi discutăm pe margine. Iar dacă dechidem cartea din loc în loc ne putem gândi cam ce se întâmplă în poveste. Acolo vedem interesul copiilor-unii vor fi atenţi la personaje, alţii la firul poveştii, pe alţii îi va mişca imaginea.

Cum sunt lecturile obligatorii de astăzi? Cele de la şcoală. Sunt adaptate noii generaţii de copii?

Chiar da, am văzut manuale şi am observat că sunt multe povestiri scrise de autori contemporani. Asta e partea pe care o face şcoala, dar cititul nu se dezvoltă la şcoală, ci acasă. Iar acasă găsim mereu metode să apropiem copiii de lectură. Aş propune încă o metodă. Tragem o poveste la Xerox după carte şi o tăiem pe fragmente. Ce facem acum cu ea? Putem face altă poveste sau tot pe aia punând la loc bucăţile. Vedem şi cât de greu ne este să reconstruim o poveste! Şi intrăm în zona de puzzle şi putem să încercăm reconstituirea poveştii în acest fel. Devenim detectivi de texte! Dacă băieţilor le dăm o misiune este mai valoroasă sarcina. La fetiţe firul poveştii este mai fascinant.

Cât de important este să ne încurajăm apropiaţii ca în cadoul pe care îl aduc de ziua copiilor noştri sau de sărbători să strecoare şi câte o carte şi noi la rândul nostru să procedăm la fel?

Şi acesta este un model foarte bun. Copiii văd şi ei învaţă din ce văd, mai mult decât din ceea ce li se spune. Dacă el vede că de Crăciun fiecare membru al familiei primeşte şi o carte pe lângă orice altceva şi mai merg în vizită şi vede că în cadoul pentru sărbătorit mai este şi o carte pe lângă orice altceva, observă imprtanţa cărţilor care sunt peste tot.

Mai au timp copiii să citească la cât de încărcată este programa şcolară?

E adevărat că noua generaţie nu prea are timp să se plictisească cum aveam noi. După şcoală, este after school şi acasă. Dar seara, înainte de culcare ne putem forma obiceiul de a citi o poveste. Trebuie să le fim alături. Mai ales când învaţă să citească: "Uite, eu citesc un rând, tu un rând!" sau "În seara asta îmi citeşti tu mie şi mă prefac că mă ia somnul, în joacă, să pot să-i spun pe urmă-Vai, ce bine citeşti, că parcă m-ai vrăjit şi mă ia somnul! Ia să vedem, pe tine te ia somnul dacă îţi citesc eu?" Lectura trebuie să fie amuzantă pentru că ei nu suportă lucrurile serioase. Creierul lor, chiar şi al nostru, învaţă prin joacă în 10 repetiţii ceea ce în rest învaţă prin 400 de repetiţii. E un decalaj imens de la forţare la joacă. Trebuie să le trezim curiozitatea. Dar ce curiozitate să mai aibă dacă au mereu la dispoziţie 300 de cărţi? Apare suprastimularea, la fel ca la multe jucării. Când un copil are multe jucării, nu se mai joacă cu nimic, că apare suprastimularea creierului. La fel şi la cărţi. Şi ajungem de le pitim pe toate şi scoatem una, două să-I atragem.

Concluzionând, cititul este foarte important şi trebuie să ne străduim să-i facem pe copii să citească.

Se spunea într-o parabolă că a mers cineva la un maestru care i-a dat o strecurătoare veche, ruginită şi i-a zis să aducă apă în ea. Evident că nu a putut aduce apă, dar de la atâtea drumuri, strecurătoarea a devenit lucioasă şi arăta ca nouă. Mesajul din spate ar fi că la fel vom deveni şi noi dacă vom citi-strălucitori pe interior şi se va vedea şi la exterior. Cultura unui popor nu este acelaşi lucru cu educaţia. Educaţia este o bază, poţi să respecţi nişte reguli, dar când adăugăm şi cultură ajungem la civilizaţie.

interviu publicat in revista Lace Magazine nr.8/ decembrie 2022