Femei între dorinţă şi datorie. Stereotipuri ale personajelor feminine afro-americane în ficţiune şi cinematografie

Iulia Suditu, colaboratoare a site-ului Prahova Economică, este profesor de limba şi literatura engleză la Colegiul Economic "Virgil Madgearu" din Ploieşti şi dirigintă la clasa a XI-a I. Totodată, Iulia este mama a două fete pe care le învaţă stima de sine şi preţuirea propriei persoane. În calitate de diriginte, Iulia încearcă să le insufle elevelor sale principiul egalităţii de şanse şi de gen, explicându-le la orele sale, inclusiv la cele de engleză, rolul femeilor în societatea patriarhală în contrast cu drepturile obţinute de femei în ultimele două secole. 

Iulia Suditu a absolvit un master de cultură şi civilizaţie americană în 2004 la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.

Mai jos redăm un articol prezentat de Iulia la un simpozion internaţional, dar şi la orele de dirigenţie şi cele de civilizaţie britanică şi americană.

FEMEI ÎNTRE DORINȚĂ ȘI DATORIE

STEREOTIPURI ALE PERSONAJELOR FEMININE AFRO-AMERICANE ÎN FICȚIUNE ȘI CINEMATOGRAFIE

Prof. Iulia Suditu

“I love to see a young black girl go out and grab the world by the lapels.” (Maya Angelou)

Câte sau câți dintre noi, deschizând o carte, zapând printre canalele TV sau oferta platformelor de streaming ne-am oprit să conștientizăm felul în care sunt portretizate personajele feminine? Le luăm ca atare, nu-i așa? Fragile, puternice, temătoare sau seducatoare, femeile din romane sau filme vin în toate culorile și complexele lor fațete. Însă o categorie aparte o constituie anumite personaje feminine create de literatura secolelor XIX și XX, toate, cu o trăsătură comună: sunt femei de culoare.

Negresele din literatură sunt rareori vizibile, excepție făcând doar atunci când sunt rodul imaginației altor femei, scriitoare aparținând curentului feminist atât de pregnant în anii ’60 –’70, precum Maya Angelou, Toni Morrison, Gloria Naylor, Zora Neale Hurston sau Alice Walker. Altfel, creionate de scriitori anteriori cronologic, femeile de culoare ale ficțiunii, tipărite sau ecranizate, se impart în patru categorii: doica, mulatra tragică, metresa și figura matriarhală.

Înainte de anii ’60, protagonistul romanului afro-american era, de regulă, un bărbat, văzut ca un melanj între rebel și victimă, străduindu-se să se definească și afirme în tumultul forțelor care îi negau propria umanitate. Pentru ca bărbatul de culoare să fie puternic, femeia afro-americană trebuia să pară neputincioasă. Mai mult decât atât, era un fapt binecunoscut în perioada sclaviei, că femeia de culoare devenise figura matriarhală a familiei, împlinită doar atunci când se identifica total cu cealaltă femeie: stăpâna, albă și privilegiată, a casei.

Spre mijlocul următoarei decade, sociologia americană abordase deja cercetarea revizionistă, ceea ce a dus la identificarea ”matriarhatului negru” ca simplu mit. Pentru femeile de culoare însele, imaginea matriarhală reprezenta un dezavantaj, provocându-le furie la adresa nedreptății pe care o presupunea aceasta. Etichetându-le drept fragile și neputincioase, mai puțin feminine, întruchiparea Mamei-Naturi, mama absolută, având rezerve infinite, cu alte cuvinte, o superfemeie.

Studiile din industria cinematografică arată că, printre stereotipurile americanilor de culoare, doica era cea care predomina. Figură maternă, ea îi iubea necondiționat pe copiii (albi) de care avea grijă, gestiona toate chestiunile gospodăriei. Imaginea ei îngloba concomitent sclava ideală și femeia perfectă. În parada lor de pe marile ecrane, doicile apăreau masive, vesele, masculinizate până la duritate, tocmai pentru a scoate în evidență ultrafeminitatea femeii albe. Un exemplu clasic rămâne ”Pe aripile vântului” (1939). Astfel se folosea imaginea femeii de culoare pe tot teritoriul sudist, spre a romanța sclavia, pentru a da iluzia unei familii extinse, în alb și negru.

Jezabel, asemenea personajului biblic, era un alt stereotip atribuit femeii de culoare, mai ales când aceasta avea încă statutul de sclavă. Văzută ca o femme fatale, ea seducea stăpânul alb, atingându-și scopurile cu succes. Doica și Jezabel erau, de fapt, două fațete ale aceleiași monede.

Inclusă și ea în pleiada de figuri stereotipe ale negresei, mulatra tragică, era de obicei jucată de o actiță de origine caucaziană deghizată. Apărută în perioada marii crize a anilor ’30, ca un soi de escapism, mulatra ajunge o figură tragică în perioada postbelică, surprinsă în încercarea eșuată de a trece drept femeie albă. Tentativele ei fiind dezvăluite, mulatra exotică sfârșește trist, sau, în cel mai bun caz, iți pierde partenerul, de obicei, alb.

Folosită și abuzată de bărbați, mulatra pare stereotipul cel mai puțin prezent în operele scriitorilor sudiști, tocmai pentru a nu revela realitatea consangvinării sau a amestecului rasial. Rareori găsită printre paginile romanelor de secol XIX, ea se revela prinsă între două lumi, rezultat al relației ilicite din care se născuse, așadar sortită unui final tragic. Dar cum ”negrul NU este frumos”, mulatra părea să ofere singurul model de frumusețe atribuit persoanelor de culoare.

Un alt stereotip al femeii de culoare îl reprezintă cotoroanța devotată total familiei albe pe care o slujea, dar manifestându-se cu totul în opoziție față de cei de aceeași rasă cu ea. Tot definită prin atitudinea matriarhală, ea dicta tot ce mișca în propria familie și, prin contrast, spulbera orice urmă de autoritate a bărbatului său. Diferența dintre doică și ea consta, practic, doar din faptul că una prezida asupra gospodăriei stăpânilor, iar cealaltă, asupra propriei familii.

Abia vizibilă în literatură este și negresa cunoscută pentru capacitățile ei vindecătoare, deseori asimilată practicilor oculte. Trimiterea la vrăjile tribale africane le oferea sclavelor ocazia de a folosi această intimidantă abilitate pentru a controla, în ce măsură se putea, atitudinea stăpânului alb, care alegea fie să îi ofere respect, fie să o ocolească.

Cu toate acestea, cele doua proiecții feminine de rase diferite erau prinse în același angrenaj patriarhal, încurajate de acesta să respingă ceea ce reprezenta cealaltă, prin rasă și gen. Paradoxal, timp în care femeia de culoare era forțată de împrejurări să fie puternică, stăpâna ei albă trebuia să ofere public imaginea vulnerabilității.

Aceste stereotipuri sunt astăzi considerate istorie, mai ales cu noul slogan ”black is beautiful”. Dar drumul este lung, iar abordările contemporane privitoare la personajele feminine de culoare din ficțiune și cinematografie denotă faptul că vorbim de un fenomen aflat în derulare. Cu titluri precum ”Ginny & Georgia” sau abordarea revizionistă din ”Bridgerton”, însă, lucrurile par să se așeze.