Astăzi am plâns din compasiune faţă de profesori şi îngrijorare pentru copilul meu...

Nu sunt o plângăcioasă. Plâng rar pentru că în meseria asta am văzut prea multe, dar astăzi am plâns cu lacrimi înnodate sub bărbie urmărind ştirile cu greva profesorilor. Am plâns din compasiune pentru ei şi din îngrijorare pentru copilul meu care aşteaptă să dea bacul. Mi-am simţit sufletul rupt în două pentru că deşi ar trebui să îmi fac griji doar pentru copilul meu, nu pot să îi pizmuiesc pe profesori. Ba mai mult, sunt impresionată că nu cedează aşa cum au făcut-o mereu.

Am plâns pentru că profesorii nu ar trebui să fie în stradă să îşi ceară drepturile pentru că din toate categoriile profesionale, ei ar trebui să fie cei mai privilegiaţi. Niciunul dintre noi nu ar fi făcut nimic în viaţă fără şcoală. Şi spune asta un autodidact care a învăţat mult singur. Un profesor sau chiar mai mulţi mi-au deschis, însă, curiozitatea şi m-au ghidat spre cunoaşterea aprofundată a lucrurilor.

Am plâns pentru că sunt copil de profesor şi asta, credeţi-mă, înseamnă multă frustrare. Mama a fost absentă la multe evenimente din viaţa mea pentru că nu-i putea lăsa pe copiii de la şcoală, să fie cu mine. Am plâns pentru toate serbările şcolare în care mama nu m-a văzut cu coroniţă, pentru toate zilele state cu cheia de gât în aşteptarea ei şi pentru timpul ăla fără ea pe care nu mi-l mai poate da nimeni înapoi niciodată.  Am plâns cu lacrimi legate la bărbie pentru că mi-am amintit cum îmi zicea mereu în ziua de salariu: „E puţin, mamă, că nu suntem clasă producătoare. Nu am fost nici pe vremea lui Ceauşescu, nici acum. Ce producem noi, nu se vede, nu e palpabil ca un şurub sau ca un bloc!”

Mama a predat limba română până la pensie într-o şcoală de ţară. Ar fi putut să vină la Ploieşti oricând, dar avea o ambiţie pe care nu o să o înţeleg niciodată. „Copiii de la ţară au nevoie de educaţie la fel ca oricine. Dacă un profesor nu ar fi venit să predea la noi la ţară, eu nu aş fi ajuns astăzi aici. În plus, copiii de la ţară au şi mai mult bun simţ decât voi!”, zicea mama ori de câte ori se punea problema transferului la oraş pentru că sănătatea nu îi mai permitea să facă naveta.

Se făceau greve şi pe vremea când era ea la şcoală, dar deşi semna pentru acest demers, mama mergea la ore. La orele ei, dar ca să nu fie gălăgie pe hol, îi strângea şi pe ceilalţi copii: „Chiar nu înţeleg de ce îmi spun că aş fi spărgătoare de grevă că doar nu îmi voi lua banii pe zilele alea. Dar copiii nu sunt vinovaţi cu nimic şi apoi, ăia de a 8-a dau acum examen şi trebuie să se pregătească”. Pentru copiii care urmau să dea examen, mama rămânea de mai multe ori pe săptămână peste program, neplătită, ca să-i pregătească suplimentar. Pleca cu sacoşele pline de covrigi, cornuri, pâine, pentru că, zicea ea, „nu se face carte cu stomacul gol. La ora 13.00 când eu vreau să predau predicatul, copiii sunt morţi de foame!” Iar iarna, când rata rămânea în troiene, se ruga de unul şi de altul să o mai ia câţiva km cu orice, chiar şi cu căruţa, pentru că avea în clasă câţiva elevi care veneau pe jos 5 km, dintr-un sat mai îndepărtat de şcoală. „Nu se poate ca ei să vină pe jos, mititeii, şi eu să nu ajung! Dacă iarna o ţine tot aşa, copiii ăia nu mai învaţă sau ce?”

Mama a ieşit la pensie anticipat când eu m-am mutat la casa mea. A simţit cumva că se poate odihni, că sunt bine şi se vor descurca ei. Pensia era aşa de mică, încât oricine din „clasa producătoare” îi putea râde în nas. După câţiva ani a ieşit şi tata la pensie. Avea venituri doar cu puţin mai mici decât mama, deşi tata nu are studii superioare, dar făcuse elemente din blocuri. Ceva palpabil. Clasa producătoare. Ea a oftat resemnată şi a zis mai mult ca pentru sine: „Uite dreptatea...”

De-a lungul anilor, ori de câte ori am fost să fac ştire la vreun protest de-al profesorilor am mers cu lacrimi în ochi. Pentru că se uitau umiliţi în jos, pentru că nu le venea să strige, pentru că în mod evident locul lor nu era acolo. Astăzi am plâns pentru că i-am văzut aşa de mulţi şi de hotărâţi şi parcă toţi o răzbunau pe mama sau pe varianta care nu a fost mama niciodată, pentru că iubirea faţă de profesia ei a făcut-o să depăşească orice umilinţă.

Copilul meu a terminat 12 clase. Adică sper, că în momentul acesta, nu ştim nimic de medii, nimic de înscrierea pentru bac. Este atât de tensionată că nu mai poate dormi şi de grija ei, nici eu nu mă simt bine. Nu e genul care să ofteze după perioada liceului. Nu a avut cei mai dedicaţi profesori sau în orice caz, a avut şi mulţi dintre aceia pentru care această meserie e doar o sursă de venit. În plus, a mai prins şi pandemia, deci un context total nefavorabil. Şi chiar şi aşa, i-am spus mereu că nu poţi să excelezi într-un domeniu când nu eşti respectat, că ne învârtim de ani de zile într-un cerc vicios în care salariile mici atrag oameni care nu au ce căuta la catedră şi că cei ca mama au rămas puţini pentru că societatea s-a mai deşteptat şi profesorii, ca oricine, au înţeles şi ei că trebuie să dea atât cât primesc.

Astăzi am plâns. Pentru toţi profesorii care îşi fac bine treaba şi sunt trataţi cu memorandumuri de doi bani, pentru fiica mea, dar şi pentru viitorul ţării acesteia care fără educaţie se va zbate mereu în lipsuri. Mă rog ca totul să se termine cu bine pentru toate părţile. Cât despre guvernanţi, o să-mi aduc aminte de ei la anul, când nu o să mai plâng!

Raluca Eparu