Indiferent câte cărţi de educaţie parentală s-ar scrie parcă tot nu sunt suficiente. Iar dacă ele vin de la taţi, cu atât mai mult interesul trebuie să crească. Nu te naşti părinte, ci înveţi să devii, iar dacă pentru femei să alinte copii ar trebui să fie ceva înăscut, bărbaţii sunt ajutaţi doar de sentimentele puternice pe care le au pentru micuţii lor. Jurnalistul bucureştean Victor Pană are o relaţie deosebită cu fiica de 22 de ani şi tocmai de aceea a încercat să vină în ajutorul tuturor tăticilor cu o carte de parenting scrisă din suflet pentru suflete. 

"Cum să fii un tată grozav" a fost publicată de editura My Bestseller este despre cum să te simţi bogat pentru că eşti tatăl fiicei sau fiului tău. Este "o carte despre cum am creat o relație indestructibilă între mine și fata mea, o relație atât de frumoasă și de incredibilă, încât oamenii mă opresc pe stradă și-mi spun că mă admiră și mă invidiază în același timp". 

„Să-ți crești copilul ca și cum te-ai crește pe tine” Acesta este motto-ul unui tată pentru care copilul său a însemnat și înseamnă mult mai mult decât serviciul său, ieșitul la bere cu prietenii sau stress-ul și oboseala, de care oricum ne plângem tot timpul. Dacă-l vezi pe stradă cu fata lui, nu ai spune că ea are 22 de ani, iar el aproape 50. Vorbesc, râd, și se distrează împreună fără să le pese de cei din jur. Sunt atât de naturali și de dezinvolți că iradiază doar bunăvoie și, fără să vrei, instantaneu, îi invidiezi și îi admiri în același timp. Și-apoi te întrebi... De unde atâta vitalitate? De unde atâta voie bună? Cum de se înțeleg așa de bine? Și... mai mult... Cum de o fată, de 22 de ani, mai iese la o bere sau la un film cu tatăl ei? Nu are iubit sau prieteni? Relația lor, tată-fiică, pare incredibilă și indestructibilă, iar dacă-l întrebi pe bărbat o să-ți spună simplu: „Avem relația pe care mi-am dorit-o din totdeauna și, de aceea, am făcut totul pentru a o crea, pentru a exista.”

Victor Pană are 52 de ani şi cu toate că e absolvent de ANEFS cu specializarea scrima si la bază este profesor de sport, nu a profesat niciodata, pentru că din facultate s-a indragostit de ziaristica  şi "deşi am încercat să divorţez de multe ori, sunt şi acum tot in presă. "

Fragment

"Era anul două mii și ceva... Era un an obișnuit, ca oricare altul. Așa, cel puțin, mi-am zis atunci. Dar nu era așa. Era anul în care fata mea și-a arătat adevărata ei față. Și chiar dacă mă așteptam la asta, tot a fost o surpriză pentru mine.

Era primul an de liceu al fiicei mele. Și o pregătisem pentru asta cum știusem mai bine. Nu mă pregătisem, însă, și pe mine. Pentru ce avea să vină. Pentru momentul acela când viața te pune față în față cu adevărul. Adevărul gol-goluț. Așa crud cum e el. Momentul când m-a chemat s-o iau de la școală. 

Prima oară am zis: Wow! Ce puștoaică de 14-15 ani îl cheamă pe taică-său s-o ia de la liceu? Nu am mai auzit așa ceva până acum. Doar dacă vine cu mașina. Asta am mai auzit. Deh, interesul! Dar pe jos?

Sunt la vârsta la care se declară independenți. Când nimeni nu știe mai bine ca ei ce vor. E un moment pe care dacă-l tratezi cu indiferență, i-ai pierdut. Uneori, definitiv. 

Momentul adevărului a venit, însă, cu o grămadă de „chinuri” la pachet. O mulțime de întrebări, o mulțime de răspunsuri. Dar nici unul satisfăcător. O noapte albă pentru mine, un munte greu de urcat. 

Mă cheamă s-o iau pentru că m-a chemat „diriga” la școală și nu știe cum s-o spună? Ce trăznaie o fi făcut? 

Mă cheamă s-o iau pentru că a supărat-o cineva și vrea să-l/s-o pun eu la punct? 

Mă cheamă s-o iau pentru că e o zonă periculoasă și îi este frică? A speriat-o cineva?

Răspunsurile la aceste întrebări nu-mi plăceau, oricare ar fi fost ele. Și apoi alte întrebări țâșneau din mintea mea.

OK, mă duc s-o iau. Cum va reacționa?

Se va face mică și va veni la mine pe ascuns?

Sau va veni la mine, mă va lua de braț și îmi va spune să plecăm repede, să nu ne vadă colegii, că o fac de râs?

Și uite așa s-a făcut dimineață. Apoi prânz, după-amiază... Și a venit ora la care am plecat de acasă spre liceu. Să-mi iau fata. Mintea mea era confuză. Refuza să mai lucreze. Așa năuc am ajuns în fața liceului.

Și s-a auzit soneria. Și o mulțime de liceeni au dat buzna pe poartă. În mijlocul mulțimii, fata mea. M-am făcut mic, mic, mic. Cât puteam eu de mic. Și așa mic cum eram, ea tot m-a văzut.

Și din mijlocul mulțimii a strigat: Tatiiiii! Apoi a fugit și mi s-a aruncat în brațe.

Și din cât de mic eram m-am transformat într-un uriaș. Un uriaș care plângea cu lacrimi de fericire. O fericire fără asemănare. Fata mea mi-arătase ce și cât însemn eu pentru ea"