joi , 4 martie 2021
Acasă / Social / O ploieşteancă de 18 ani are nevoie de ajutorul nostru pentru a reveni la o viaţă normală

O ploieşteancă de 18 ani are nevoie de ajutorul nostru pentru a reveni la o viaţă normală

Alexandra Constantin este o tânără de 18 ani din Ploieşti care, în loc să se bucure de viaţa fără griji pe care o au cei mai mulţi dintre tinerii de vârsta ei, este obligată să facă zilnic terapii de tot felul pentru a reuşi iar să meargă. În urmă cu doi ani, fetei i s-a declanşat o boală care a ţintuit-o într-un scaun rulant şi într-o viaţă chinuitoare: tetraplegie incompletă acută post mielită transversă la C4, adică o inflamaţie a coloanei vertebrale, pentru care medicina actuală nu cunoaşte cauzele exacte. Viaţa fetei se împarte între kinetoterapie acasă sau în staţiuni balneoclimaterice şi terapie Bowen despre care mama fetei spune că are rezultate miraculoase. Toate acestea costă lunar 4.000 de lei, mult peste veniturile părinţilor sau peste ce ar mai putea vinde pentru a o ajuta pe fată. 
“Coşmarul acesta s-a declanşat după o baie banală, în 2018. Alexandra s-a spălat la cap şi s-a trezit că nu se mai poate mişca. Deloc. Aceasta inflamaţie îi afectase sistemul central nervos şi o paralizase complet de la gât în jos. Dintr-un copil sănătos, avea acum un copil care nu se mai putea mişca deloc şi care trebuia să fie sondată pentru că parlizai afectase şi sfincterele. Ca orice părinte, şi noi ne-am dat peste cap să o ducem la cei mai buni doctori de care am auzit. Diagnosticul a picat ca un fulger: tetraplegie incompletă acută post mielită transversă la C4. Ni s-a spus că se poate recupera şi de aceea tragem speranţa şi facem tot ce putem să se facă bine. De un an şi jumătate face Terapie Bowen cu domnul Cristian Vasilescu, căruia nu mai ştiu cum să îi mulţumesc pentru că datorită acestei terapii, Alexandra nu mai are nevoie de sondă şi a început să mişte mâinile. De-a lungul acestor doi ani ne-am străduit să facă cât mai multe terapii şi cu tot cu scutece şi tot ce e necesar unui pacient în situaţia ei ar trebui să avem cam 4.000 de lei pe lună, bani pe care nu îi avem. Tatăl ei a muncit până în toamnă în Austria, în mediu toxic, dar ar fi făcut orice să îşi vadă copilul bine. Acum, nu mai poate merge acolo şi se vede în bugetul familiei. Eu sunt asistent personal, însoţitorul Alexandrei, şi iau puţini bani. Fac un apel către toate persoanele care vor să ne ajute, către asociaţii pentru persoane cu dizabilităţi şi oricine crede că ne poate ajuta: Alexandra e un copil bun şi merită să fie sănătoasă, ca de altfel toţi copiii. A terminat şcoala profesională şi s-a înscris la liceu, fiind acum în clasa XI-a la cursuri de zi”, a povestit Mălina Constantin, mama Alexandrei.
Alexandra vrea să termine şcoala să îşi ia permisul auto şi să-şi deschidă un restaurant. Toate acestea s-ar putea întâmpla dacă s-ar face bine. Până atunci îşi povesteşte drama pe pagina de socializare şi speră că oamenii cu suflet mare vor dori să contribuie la un miracol posibil: însănătoşirea ei. 
“Vreau să le mulțumesc tuturor celor ce au fost alături de mine și părinții mei și tuturor celor ce ne-au ajutat negreșit, pana acum!
Vreau să fiți alături de mine și în următoarea perioadă. Încep un drum lung și destul de costisitor, la domnul doctor Scarlat Alin, Cristian Vasilescu, SandConfid și Gabriela Stan. Părinții mei mă pot ajuta doar moral…
Vă sunt recunoscătoare și mă înclin în fața voastra!
Prietenii, atât virtuali cât și apropiați… Mulți dintre voi îmi cunosc povestea… 🥺 O poveste care se desprinde câtuși de puțin dintr-un basm uitat. În urmă cu 2 ani și 5 luni, într-o zi de joi dimineață aproape normala pot spune, mă trezesc grăbită să mă pregătesc pentru școală. Dar cum ceasul rău nu vine niciodată singur.. Într-o ora acuzând dureri de cap și coloana, un moment, avea să mi ia și ultimele puteri.. Cele de la membrele inferioare cât și cele superioare, ajungând să nu îmi mai simt corpul. Pe lângă disperare, părinții mei încearcă să solicite ajutorul unei ambulanțe ,dar aceasta a ajuns mult prea târziu. După o lungaa aventură cu întregul sistem medical.. S a constatat la spitalul de ” Pediatrie Ploiești” ,neavând doctor neurolog si negăsind un diagnostic (și acela cautat pe internet )că ” NU ESTE DE COMPETENȚA NOASTRĂ, VĂ FACEM LEGĂTURA CU SPITALUL JUDEȚEAN PLOIEȘTI”. Ajunși acolo într-o propoziție deja repetată “Doamnă, nu este de competența noastră”.. În strigătul disperat al părinților, mama smulge foile din mâna doamnei doctor și intra peste domnul de la neuro- chirurgie , Soare. Acesta făcându-mi directă legătură cu spitalul Obregia din București, spunând cu glas tare și apăsat ,mult prea apăsat ” Copilul asta moarte în ochii mei, să plece imediat la București”. Aventura avea să se termine în noapte, la București, intrând pe tratament și stopand Paralizia. 2 ani.
2 ani de la evenimentul care mi-a întors viața pe dos..mi-a furat independența și m-a făcut prizoniera unui obiect,unui scaun cu rotile de când corpul meu nu mă mai ascultă;
2 ani de când am descoperit câtă dramă, suferință,răutate,ură,josnicie și umilință există în lumea asta
Deși sunt 2 ani ,simt totul atât de aproape,atât de proaspăt,de parcă totul s-ar fi petrecut acum 5 minute. Toate clipele critice prin care am trecut le văd,le simt,le aud și le miros chiar și acum,după un an.
Văd ușa spitalui pe care ieșea zilnic cel puțin un om cu cearșaf alb pe cap însoțit de două infirmiere. Pleca,cel mai probabil,trist și mâhnit pentru că nu mai apucaseră să își ia rămas bun de la cei dragi. Pe aceeași ușă intrau zilnic povești noi, povești care s-au terminat de atunci,dar și altele,care continuă și astăzi. Dincolo de acea ușa erau părinții mei, care stăteau acolo de dimineață până seara târziu, așteptând veștile de la medici și orele de vizită ca să poată sta cu mine.
Amalgamul de dureri pe care nu le mai simțisem vreodată până atunci împreună cu frica și disperarea se amplificau cu fiecare zi, și nu știu nici acum ce mă apăsa mai tare: durerea fizică, spaima că nu puteam să respir cum trebuie nici măcar cu masca de oxigen sau disperarea că nu îmi puteam mișca decât ochii.
Aud și astăzi zgomotul aparatului care îmi urmărea activitatea cardiacă,dar și țiuitul care venea de la alți pacienți transmițând că unda de la EKG s-a îndreptat pentru totdeauna.
Mirosul perfuziilor,serurilor,sângelui, cu care mă întâlneam zilnic din oră în oră ,încă le simt și acum și le-aș putea distinge chiar și legată la ochi.. Cuvinte cu greutate,cu prea mare greutate,dar reale..
Zilele continuau să treacă,dar suferința mea fizică și psihică rămânea. Încet,încet, cu sprijinul părinților și al celor apropiați am început să îmi bandajez si rănile psihice. Am avut de ales între a renunța,a mă complace,în final ajungând,probabil, a-mi depăși limitele și a-mi găsi singură oportunități.
Am ales să mă autodepășesc și să construiesc ceva. Am înțeles că dacă eu nu fac ceva pentru a mă salva,nimeni nu o va putea face în locul meu. Am înțeles că atunci când îmi este greu trebuie să nu mă las bătută, ca mai apoi să îmi fie bine. Am înțeles că milioanele de lacrimi pe care le-am vărsat nu vor întoarce timpul înapoi și nici nu mă vor vindeca.Sunt momente in care simt că îmi cade cerul în cap, dar tot atunci parcă mă văd în fața mea,în picioare,întrebându-mă “Haide,doar atât poți?”,iar atunci îmi adun toată forța și realizez că pot și de data asta mai mult. 2 ani de voință, de putere și progrese. 2 ani în care am uitat să facem diferența dintre noapte și zi, 2 ani în care “nu pot” s-a transformat ” încă 5 bețe, încă 3 ridicări, haide, haidee, trage!
Am ales să văd și partea bună a lucrurilor. Am ales să-i mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat doar cu atât, pentru că da,se poate și mai rău. Am ales să mă bucur de faptul că văd,aud,vorbesc, interacționez,am rămas cu amintiri,am părinții aproape care sunt mâinile și picioarele mele, care mă iubesc necondiționat și mă sprijină,am ales să mă bucur de faptul că EXIST.
Am ales să trec peste toate umilințele și barierele pe care societatea mi le oferă zilnic, pentru că am avut neșansa de a mă naște într-o țară în care este mai cumplit să te lupți cu sistemul și este mai grea umilința pe care ești obligat să o suporți decât boala/traumatismul cu care te lupți deja îndepărtăm și ne continuăm viața după principiul “Ferească Dumnezeu,bine că nu mi se întâmplă mie!”
Toţi cei care vor să o ajute pe Alex să se facă bine o pot contacta pe pagina de facebook 
sau pot vira bani in contul:
CONSTANTIN ALEXANDRA MARINELA
RO11 BACX 0000 0020 8467 3000

Verifică şi

Evenimente de început de primăvară în muzeele prahovene

Consiliul Judeţean Prahova şi Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova prin secţiile sale muzeale …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *