marți , 27 octombrie 2020
Acasă / Turism / Galerie foto şi video: O săptămână în Maramureş este suficient să rămâi îndrăgostit pe viaţă!

Galerie foto şi video: O săptămână în Maramureş este suficient să rămâi îndrăgostit pe viaţă!

Din cauza distanţei mari şi implicit a timpului petrecut în maşină până în nordul ţării, ani de zile am evitat să vizităm Maramureşul, acea zonă despre care toţi cei care ajunseseră acolo aveau doar cuvinte de laudă şi descrieri cu nenumărate metafore. În cele din urmă am decis că trebuie să mergem şi noi să vedem ceea ce din pozele altora părea „ toată minunea lui Dumnezeu lăsată într-un loc”. Şi pentru ca drumul să nu ni se pară o corvoadă am decis să ne mai oprim în alte locuri pe unde nu mai fusesem. Destinaţia noastră finală a fost satul Breb din comuna Ocna Şugatag şi potrivit distanţe.ro, din Ploieşti până acolo erau aproximativ 9 ore de drum lung şi obositor.

Ziua 1

SALINA PRAID şi SOVATA

În prima seară ne-am oprit la Sovata, dar până aici, am vizitat şi Salina Praid. Cum am intrat într-o zi a săptămânii am dat pe un bilet de acces 30 de lei de persoană şi încă 10 lei pentru parcarea pe o zi, că altă varianta nu era. Adâncimea acestei saline este de 120 de metri, dar coborârea cu autobuzul este lină. De fapt, autobuzul nu coboară atât, mare parte din traseu fiind parcurs pe scări luminate. Salina în care temperatura constantă este de 16 grade Celsius este dotată cu sistem wirelles, terenuri de joacă  pentru copii- simple dar şi de căţărare, mai multe expoziţii de artă şi de fotografie, un muzeu despre exploatarea sării, o capelă ecumenică, o farmacie cu produse naturiste în care, culmea, nu am găsit şi sarea cu sulf şi iod pe care o produce salina (am găsit acest produs la un alt magazin, tot în salină), un restaurant unde puteţi face şi degustare de vinuri şi din câte am înţeles şi un cinematograf, pe care personal nu l-am remarcat. În salină am făcut şi poze instant 5 lei cea simplă, 7 lei cu magnet. Merită, pentru că aparatul e dotat şi cu un reflector ceea ce face ca imaginea să fie mult mai clară decât cea realizată cu telefonul sau camera foto fără blitz. Cu ocazia asta ne-am dat seama ce afacere bună face tânărul cu acest aparat. Era ora 14.00 şi deja făcuse, după spusele lui, 270 de fotografii. Stătea acolo până la închidere aşa că mai avea timp să dubleze cererile. Nu ştiu cât plăteşte chirie sau dacă mai dă cuiva din banii aceia, dar cred că e o treabă să obţii minim 1.350 de lei la jumătatea zilei, în situaţia în care toată lumea ar dori poza simplă. Noi am luat cu magnet, 3 bucăţi şi probabil că mulţi fac aşa. Potrivit paginii de prezentare a salinei, vara coboară aici şi 3.000 de vizitatori zilnic. Jumătate dintre aceştia dacă vor o poză…Cred că în salină este loc de multe alte afaceri, doar să fii inspirat!

În autobuz am stat cu masca pentru că eram foarte mulţi, dar în salină am renunţat la ea în zonele unde puteam fi siguri de distanţarea socială, altfel am fi coborât degeaba într-un loc în care exact ideea de respira aer curat este cea care te face să vii. Vis a vis de intrarea în salină este un ştrand cu apă sărată pe care l-am fi vizitat bucuroşi pentru relaxare (dacă la coborâre scările nu păreau prea multe, la urcare…s-a lăsat cu febră musculară) dacă nu ar fi plouat torrential chiar la ieşirea din subteran.

Era să uit! Merită să vă opriţi şi în Corund măcar să admiraţi, dacă nu să cumpăraţi, vasele şi obiectele ceramice făcute aici de meşteri olari pricepuţi. Vă dezmorţiţi picioarele şi în plus veţi fi încântaţi de măiestria cu care au fost făcute aceste obiecte.

La Sovata am ajuns pe la ora 17.00. Ploua mărunt, dar chiar şi aşa am descoperit o staţiune de munte foarte frumoasă, cu case deosebite, cu străzi curate, pădure şi alei cu flori, curate şi bine îngrijite. Ne-am promis că vom reveni mai multe zile, cu atât mai mult cu cât fără opriri, până aici am fi făcut aproximativ 4 ore. Staţiunea Sovata este renumită pentru apele sale sărate, termale, care tratează afecţiuni ginecologice, reumatismale, dermatologice, circulatorii, respiratorii, dar şi tulburări ale sistemului nervos. Am mâncat spre seară la o terasă pitorească şi ne-am întors la cazarea din mijlocul pădurii. Cazarea a costat 30 de euro pe noapte, o camera triplă, într-o locaţie senzaţională, la marginea pădurii. Camerele urmează să fie reabilitate, pentru că acum tot mobilierul era vechi şi urât, iar atunci va fi cu adevărat un hotel căutat.

Ziua 2

BORŞA şi CASCADA CAILOR

A doua zi de dimineaţă am plecat spre Borşa, următorul punct din plimbarea noastră, adică încă 4 ore şi ceva. Ne propusesem să mergem la Cascada Cailor în aceeaşi zi, dar ploaia care s-a pornit la graniţa dintre judeţele Bistriţa Năsăud şi Maramureş ne-au făcut să reprogramăm pentru a doua zi. Aşa că ne-am cazat, am luat masa la o terasă aproape de pensiune şi nu am apucat să vedem un film până la capăt că am adormit obosiţi. Şi aici am dat tot 30 de euro pe noapte la o pensiune fără prea mari pretenţii pentru că eram în  tranzit.

Ziua 3

Dis de dimineaţă, în cea de-a treia zi a excursiei noastre, am plecat spre telescaunul care urcă la Cascada Cailor. Am dat 30 de lei de persoană, dus-întors şi cred că am fost inspiraţi să alegem această variantă. Am urcat în telescaunul care până în vârf face 15 minute aproximativ, la ora 9.30 când erau doar câteva persoane. Înainte de ora 13.00, când am coborât, deja se formase coadă, iar parcarea era neîncăpătoare. Aşadar recomand să veniţi îndată ce se deschide telescaunul (ora 9) pentru a evita aglomeraţia de mai târziu. De la locul în care te lasă telescaunului mai mergi cam 15 minute prin pădure, într-un peisaj de îţi taie respiraţia, pentru ca la final să găseşti cea mai spectaculoasă cascadă văzută de mine până acum. Singurul neajuns este că trebuie să mergeţi să o vedeţi ca să vă daţi seama cât de frumoasă este această curgere de ape pe mai multe izvoare, pentru că în poze, de departe, arată ca nişte fire lungi albe şi cu siguranţă nu sunt atât de spectaculoase ca în realitate. De aceea am încercat să filmez pentru a vă arăta minunea.

 

La poalele acestei cascade uimitoare a fost amenajata o zonă de relaxare într-un chioşc cu băncuţe şi cu masa, în rest, inclusiv panoul care îţi prezintă fauna din zonă este deteriorat de anii care au trecut peste el şi de ploile zgomotoase care se pornesc de niciunde.

Legenda spune că speriaţi de urşi, mai mulţi cai aflaţi pe munte s-au aruncat în hău, iar păstorii le-au plans de milă, de unde şi cascada. Am auzit că primăvara ar fi cel mai bun moment să veniţi aici pentru că apele cascadei sunt învolburate din cauza topirii zăpezii şi a ploilor mai dese în această perioadă. Mie mi-a plăcut să merg liniştită prin pădure fără să îmi fac griji că s-ar putea să alunec prin noroi, aşa că tot vara aş reveni. Vă puteţi aventura în Canionul Cailor, undeva deasupra cascadei, dar şi la Lacul Ştiol la care veţi ajunge într-o excursie de 1 oră şi jumătate. Noi nu am mai stat să vedem şi alte atracţii pentru că sunt sigură că ne-ar trebui câteva zile doar pentru staţiunea balneoclimaterică Borşa şi împrejurimile sale.

De aici puteţi porni pe Valea Vaserului spre Vişeul de Sus de acolo de unde puteţi lua Mocăniţa într-o excursie de şase ore, dar nouă ni s-a părut că nu acolo e spiritul Maramureşului şi nu mă vedeam stand cuminte atâtea ore într-un vagon doar pentru a admira peisajele frumoase. Aşa că am pornit spre Dragomireşti, nu înainte de a ne opri să mâncăm la Săcel într-o pensiune tradiţională, un prânz deosebit de gustos, la care am adăugat nişte turte din mălai prăjit cu dulceaţa casei, un desert din zonă foarte bun şi simplu de făcut.

MOARA lui DĂNILĂ MECLEŞ din SĂCEL

În drum spre Dragomireşti ne-a atras atenţia un panou destul de mic care indica un obiectiv turistic authentic: Moara lui Dănilă Mecleş, cea mai vecehe moară pe apă care încă funcţionează de pe Valea Izei. Strănepotul lui Mecleş ne-a explicat că moara a fost făcută în 1850 de către evrei şi că de atunci nu numai că spală covoare şi cergi făcute de săteni în vâltoare, dar şi macină porumb pe care îl transformă în mălai pe care îl puteţi cumpăra la kilogram. Lângă, o maşină de dărăcit lâna care funcţionează şi ea, neîntrerupt de peste 70 de ani.

Am coborât sub moară pentru a vedea exact mecanismul care supune apa pentru a veni în ajutorul omului. Era răcoare şi se simţea miros de piatră udă. Mai sus un pic, simţeai mirosul de porumb proaspăt măcinat. Proprietarul nu a stat prea mult cu noi pentru că la poartă mai erau turişti şi nici măcar nu am mai avut timp să-l felicit pentru că a păstrat vie tradiţia locului şi că ne-a oferit o lecţie de istorie pentru doar 5 lei de persoană. Tot de aici puteţi cumpăra şi pălincă la fix 52 de grade, aşa cum trebuie să fie o pălincă din Maramu. Moara lui Mecleş a rămas singura funcţională, demult în sat fiind alte şase mori. Nu e lucru uşor pentru că aşa cum ne-a explicat chiar fiul proprietarului, când plouă abundant, apa creşte şi inundă moara şi chiar gospodăria, astfel încât totul trebuie întreţinut în permanenţă.

MUZEUL TĂRĂNCII ROMÂNE DIN DRAGOMIREŞTI

Am lăsat Săcelul în urmă şi ne-am îndreptat spre Dragomireşti, acolo unde ştiam că există Muzeul Tărăncii Române din Maramureş, singurul de acest fel din lume, destinate femeii maramureşene. Muzeul este adăpostit de o casă construită în 1720 care a fost locuită şi după Revoluţia din 1989. De altfel, nepotul Ilenei Chiş, o femeie care nu s-a măritat niciodată dar “nu pentru că era hâdă, ci pentru că nu se născuse bărbatul pentru ea”, aşa cum ne-a asigurat doamna Maria, cel mai autentic ghid muzeal pe care l-am întâlnit vreodată, a transformat-o în muzeu în 2001.Doamna Maria ne-a primit în ogradă, unde a început să ne explice direct ce era pe acolo. Mă străduiam să îmi notez când mi-a zis: Dar de ce nu mă înregistraţi? Logic, asta trebuia să facem de la început dar nu am vrut să o oprim pentru că povestea aşa de frumos şi sfătos.

Doamna Maria ne-a povestit despre simboluri, despre spicul de greu din gard, despre roata si steaua de pe porţi, despre cocoş, care este simbolul satului Dragomireşti, despre condiţia femeii de la ţară dintotdeauna care ţinea gospodăria şi avea grijă de copii şi soţ, astfel încât mai avea timp pentru ea doar noaptea în somn. Casa cuprinde o cameră, un hol şi o cămară şi în fiecare loc veţi găsi obiecte care defineau viaţa maramureşencei din ultimele două secole. În camera cu pragul înalt, opritor de copii până în 3 ani, am descoperit portul popular al maramureşencelor, suveica şi fusul, legănuţul bebeluşului şi scaunul copilului mai mare, cergi şi ştergare lucrate noaptea, la lumina lămpii cu gaz, traiste, farfurii şi incoane. În hol, pe o masă, stăteau mai mulţi colăcei pentru diverse sărbători, în vreme ce de pe pereţi ne priveau  din fotografii de altădată oameni care nu mai sunt şi măşti folosite de sărbătorile de iarnă. În cămară erau înşirate mai multe instrumente absolut necesare într-o gospodărie, jugul de la boi, oale şi putini, un cântar şi alte obiecte vechi. Nu am stat prea mult pentru că deja în curte venise un grup de turişti cu programare.

MĂNĂSTIREA BÂRSANA

Până la Mănăstirea Bârsana, loc binecuvântat de Dumnezeu pe Valea Izei, am mers cu viteza melcului pe drum pietruit, în lucru, într-o mare de praf, cam 25 de km . Sper că l-au reparat între timp pentru că ar fi mare păcat ca autorităţile să nu înţeleagă cât de importante sunt căile de acces spre astfel de locuri minunate.

Îndată ce am trecut pe sub poarta mănăstirii, am simţit cum mă împresoară liniştea şi binele în suflet şi că oboseala drumului se risipeşte. Alei străjuite de ronduri de flori duceau către clădiri cu arhitectură deosebită, cu mult lemn. Am descoperit un muzeu cu obiecte deosebite atât laice cât şi religioase, icoane pictate pe lemn, dar şi obiecte care se găsesc în orice casă maramurşeană. Din difuzoare se auzea o voce îngerească, care îi oprea pe oameni din forfota lor. Am remarcat că măicuţele nu purtau măşti şi nici nu se arătau deranjate de bărbaţi sau femei în pantaloni scurţi, aşa cum se întâmplă mai pe la toate mănăstirile din ţară sau din străinătate pe unde am mai fost. Mănăstirea Bârsana este atestată documentar în 1390 ca făcând parte din proprietatea lui Dragoş Vodă, dar construcţiile care fac parte din domeniul monahal au fost făcute în 1993: Altarul de Vară, muzeul, Aghiasmatarul, Casa Meşterilor, Turnu Clopotniţă al cărui clopot cred că e tras cu ajutorul unei telecomenzi (am văzut o măicuţă cu o telecomandă în mână după care a început să bată clopotul şi nu cred că este doar o coincidenţă). Turla bisericii se numără printre cele mai înalte construcţii de lemn din lume, se spune.

 

Mă tem că nu am reuşit să prindem în imagini spiritul locului şi nici tihna aceea care îţi dădea senzaţia că timpul s-a oprit în loc, că ţi s-a dat un răgaz să îţi tragi sufletul şi să contempli măreţia lui Dumnezeu şi a tuturor lucrurilor făcute de el, inclusiv existenţa ta efemeră. Trebuie să mergeţi la Bârsana pentru o experienţă care depăşeşte convingerile voastre religioase sau laice, pentru că sunt sigură că şi ateu dacă eşti, de acolo pleci cu sufletul liniştit.

SATUL BREB

Pe seară am ajuns în satul Breb, oază de linişte şi frumos între dealuri cu căpiţe de fân. De sus, de acolo de unde arată indicatorul spre Breb, se vedea satul scăldat în lumina soarelui la apus, acoperisuri noi de case făloase sau mici şi vechi şi o turlă argintie a unei biserici care tindea către cer, ca pentru a-l străpunge cu Crucea lui Christos. Până la Pensiunea Popas în Breb am ajuns bine, pe o porţiune asfalt şi o alta cu pietriş, dar asta pentru că din fericire, pensiunea se află la intrarea în sat. Gazdele ne-au aşteptat cu sarmale şi mămăligă aburind, dar şi cu nişte tărie de-a locului, să ne mai venim în fire după drumul lung. De altfel, în fiecare seară, o sticlă de pălincă de fix 52 de grade şi una de afinată erau puse pe masă extra cost, adică în afara celor 40 de lei de persoană cât costa cina.

 

Dimineaţă ne-am delectat cu lapte proaspăt mult şi ceai din plante sau fructe făcut de proprietarii pensiunii, pe lângă platourile pline, pe care nu puteai să le dai gata nicicum. Micul dejun costa 20 de lei de persoană, dar cum fetiţa noastră mănâncă foarte puţin, nu am luat niciodată trei meniuri pentru că două ajungeau şi pentru patru persoane. La micul dejun am primit unt şi dulceaţă făcute în casă, omletă şi un platou cu diverse mezeluri, brânzeturi şi legume, toate gustoase, servite pe terasa de unde puteai privi spre un deal cu iarbă verde.

O noapte de cazare aici ne-a costat 120 de lei pentru o cameră pentru trei persoane, iar condiţiile au depăşit preţul.

Satul Breb a devenit o atracţie turistică după ce prinţul Marii Britanii, Charles de Welles a cumpărat aici, prin una din fundaţiile sale, două case, pe care le-a amenajat în stil tradiţional pentru ca oricine doreşte să încerce o experienţă autentic maramureşeană să o poată face. Casele se pot închiria şi tocmai de aceea sunt închise vizitării. Pentru că nu era nimeni acolo în  zilele când am fost noi, ne-am permis să deschidem poarta cu sfială şi să facem două poze din prag, ca să vi le arătăm aici.

Aşa au început să vină turiştii şi aşa au început să apară pensiunile agroturistice, încât acum sunt vreo 35, după spusele oamenilor. 35 de pensiuni la nici 1.000 de locuitori e ceva, nu? Toţi şi-au făcut vilele după ce au muncit câţiva ani în străinătate, în general în Franţa şi poate de aceea, pentru că mulţi sunt plecaţi şi nu are pe cine se baza la vot, primarul comunei Ocnei Şugatag din care face parte şi Breb, nu prea s-a interesat de satul din vale. Am văzut un cămin cultural făcut pe PNDL, dar uliţele primesc periodic doar pietriş, nu şi asfalt. Evident, pensiunile care de altfel  au toate condiţiile, inclusiv toalete în fiecare cameră, nu au canalizare, ci fosă septică. Poate la aceste alegeri oamenii vor decide diferit, deşi, tot din spusele lor, primarul, om în vârstă nu are decât un contracandidat, lucrător la primărie, care e chiar din Breb, dar grosul alegătorilor este din Ocna Şugatag şi celelalte sate care au străzi cu asfalt.

Tot Prinţul Charles le-a arătat oamenilor cât de importantă este originea lor pentru că până la apariţia ideei de casă veche pentru turişti, tinerii din Breb demolau casele bătrâneşti. Cei care le-au lăsat acolo, lângă pensiunea mare şi modernă, le-au amenajat şi au făcut câte patru camere-două jos şi două în pod, ca la ţară, pentru o experienţă de pe vremea bunicii, dar cu toaletă în casă. Ceilalţi au adus case vechi din altă părţi şi le-au pus în curte şi le-au dotat cu ştergare înflorate şi cu cergi groase de lână făcute de „mânuri” iscusite ca să vadă turiştii că păstrează tradiţia.

Vă povesteam de biserica ce trona mândră în mijlocul satului cu turla ei poleită. Având în vedere că nu toţi brebenii sunt ortodocşi, mi s-a părut foarte mare. E frumoasă, dar şi mai frumoasă era vechea biserică din lemn cu icoanele ei înegrite de vreme şi vremuri, cu cimitirul cu cruci vechi şi ele. Aici încă se mai ţin slujbe de sărbătorile care pică în timpul săptămânii. Mi-i şi imaginam pe bătrânii satului adunaţi ca pe vremea când erau tineri, femeile în spate şi bărbaţii în faţă, schimbând o vorbă după slujbă. Mai toţi au rămas singuri după ce copiii le-au plecat în lume, să îşi încerce norocul. Bunicuţe care ştiu şi acum să facă zgărdare, cu mărgele de nisip, te invită politicoase în casă. Să faci o poză la camera veche, să cumperi un zgărdar sau poate o sticlă de pălincă şi le pare rău când pleci că tare ar mai fi vrut să te ţină puţin măcar la poveşti. Am văzut un singur bătrân, cu cămaşă albă şi barbă la fel, care arăta ca într-o vedere cu Maramureşul. Mi-a fost jenă să-l întreb dacă pot să-l fotografiez, dar în mintea mea o să apară mereu ca într-o fotografie, privind peste gard, la turiştii care se plimbau pe uliţa lui.

SIGHETU MARMAŢIEI, CIMITIRUL VESEL DE LA SĂPÂNŢA ŞI MĂNĂSTIREA SĂPÂNŢA PERI

De la Breb până la Sighetu Marmaţiei sunt vreo 20 de km şi cam tot aşa sunt şi până la Săpânţa, localitatea cu cimitirul inedit. I se spune Vesel, dar poate doar prin coloristică, altfel, poveştile scrise pe cruci sunt ale unor oameni care au muncit toată viaţa, au făcut copii, au rămas văduvi sau le-au murit copiii înaintea lor, au lucrat la câmp sau vreo meserie, pe care au făcut-o cu pricepere. Urmaşii le-au trecut povestea pe cruci albastre, iar unora, mai veseli de felul lor în timpul vieţii, le-au mai adăugat şi câte o glumiţă. În rest, liniştea pe care o iubesc într-un astfel de loc, aici nu exista, pentru că mii de turişti iau în fiecare zi cu asalt Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Intrarea este 5 lei şi pentru că este aglomerat, chiar dacă e afară, trebuie să porţi mască.

La doi paşi de cimitir găseşti cu adevărat liniştea. La Mănăstirea Săpânţa Peri un loc aflat pe linia dintre România şi Ucraina, pentru că îndată ce am ajuns acolo, pe telefoane ne-a intrat mesajul „Bine aţi venit în Ucraina!”. Locul este un fel de parc cu câteva clădiri ecumenice, pentru că nu am văzut nicio măicuţă deşi este mănăstire de maici. Am stat acolo vreo oră după care ni s-a făcut foame şi ne-am îndreptat spre Sighetu Marmaţiei, locul în care se agaţă harta în cui.

Am mâncat chiar pe strada cu Memorialul Durerii, muzeul victimelor comunismului, dar pe care noi nu l-am vizitat pentru că văzusem suficient la televizor ca să mă încarc de toată energia aceea apăsătoare care planează într-un loc în care oamenii au suferit torturi cumplite. Am mers doar la Muzeul de etnografie şi folclor care mi-a plăcut foarte mult şi pe care îl recomand oricui este îndrăgostit de români şi viaţa lor aici. Am făcut poza şi la Cuiul „în care se agaţă harta” după care ne-am întors la Breb să ne bucurăm de o după amiază la iarbă verde şi linişte, printre căpiţe de fân.

Am vizitat şi satul Mara, aflat la câţiva km de Breb, unde un investitor privat şi-a făcut pescărie, o cascadă artificială, dar şi o piscină în vârful dealului, unde trebuie să mergeţi măcar să faceţi o poză, dacă nu să vă bălăciţi.

Am făcut dintr-o bucată drumul spre casă deşi ne propusesem iniţial să ajungem la Sighişoara să înoptăm, dar ne-am răzgândit în ideea de a nu prinde DN1, pe Valea Prahovei, aglomerat. Am făcut şase ore din Breb până la Predeal, după care am stat vreo trei ore în coloană, sâmbătă seară, până la Comarnic şi ne-am revenit brusc din calmul concediului în Maramureş.

Acum suntem îndrăgostiţi de Maramureş şi ne gândim să revenim şi la iarnă pentru a ne bucura de Viflaim şi de toate obiceiurile acelea pe care oamenii încă le mai păstrează.

 

Verifică şi

Ultima săptămână cu publicul la Grădina cu Lavandă de la Ţipăreşti. Hai la poze şi concert de jazz!

Grădina cu lavandă de la Ţipăreşti a fost vizitată intens şi anul acesta de către …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *