miercuri , 13 decembrie 2017
Acasă / Turism / Şapte zile în România turistică cu bune şi rele. Costuri mult mai mici decât în restul Europei, obiective superbe-Galerie foto

Şapte zile în România turistică cu bune şi rele. Costuri mult mai mici decât în restul Europei, obiective superbe-Galerie foto

Ai auzit de aşa multe ori că să fii turist în România este mai scump decât pe la alţii, încât ai început să crezi. În realitate, nu e deloc aşa. Este mult mai ieftin şi chiar ai ce să vezi. În săptămâna petrecută în România în luna august am cheltuit aproximativ 2.000 de lei, mai puţin decât ne-ar fi costat, de exemplu, trei zile la Milano şi categoric am văzut mai multe decât am fi văzut în oraşul italian.

Dacă nu ştii  încotro să te îndrepţi, poţi căuta pe internet atracţii turistice pentru fiecare judeţ în parte. Noi ne-am orientat spre Transilvania, o zonă a ţării care ne încântă de fiecare dată. Poţi merge şi cu trenul să vizitezi anumite obiective, dar cel mai simplu şi ieftin este cu un un autoturism. Nu ne-am făcut rezervări din timp acolo unde urma să dormim, ci pe parcursul zilei în funcţie de unde ar fi urmat să ajungem. Am plecat din Ploieşti dimineaţă şi ne-am îndreptat spre Viscri, satul preferat al Prinţului Charles al Marii Britanii. În timp ce eu vizitez Europa, omul acesta este înnebunit după un sat din ţara mea? Trebuia să vedem ce anume i-a plăcut aşa de mult Majestăţii sale, aşa că am urmat drumul care duce spre Sighişoara şi după ce am trecut de Rupea (am văzut cetatea de aici cu altă ocazie, dar merită să vă opriţi să vedeţi unde au fost făcute filmările filmului Nemuritorii şi unde se spune că Sergiu Nicolaescu ar fi făcut nişte „stricăciuni” doar ca să-i iasă filmul cât mai bine) am făcut stânga din Buneşti. Aşa ne-a dus GPS-ul, dar s-a dovedit că a greşit. Drumul mai bun este imediat după Rupea, prin comuna Dacia. Nu e asfaltat, dar cel puţin nu e plin de gropi şi hârtoape ca DJ 104L sau K (în functie de harta pe care vă uitaţi-gps il da 104L). Ruşine Consiliului Judeţean Braşov!!!!! Cei 8 km făcuţi au fost un infern de aproape 40 de minute pentru că nu aveai cum să treci cu bine de gropi. Dacă tot vă face prinţul reclamă unui sat ca multe altele din ţara asta, măcar drumul să-l asfaltaţi şi voi!

Vă spun sincer că l-am înjurat şi pe prinţ şi pe preşedintele CJ Braşov şi pe reporterii de la PRO TV care m-au ademenit acolo cu reportajul lor, ca şi când eu nu ştiu cum se scoate dintr-o floare de câmp, o orhidee pretenţioasă! Pe de altă parte am trăit o experienţă d-aia de povestit, cu oameni harnici şi buni şi cu agroturism ca la carte.

În satul ăsta nu prea e mare lucru de vizitat. E o biserică evanghelică fortificată, dar d-astea găsiţi în mai toate satele din Transilvania, două case ca din alte vremuri, colorate şi  câteva perechi de târlici agăţate în poartă, dar şi o pensiune unde se mănâncă ca la bunici. Adică mult şi bine! Asta dacă apuci, şi nu cumva cu puţin timp înainte, au trecut pe acolo niscaiva francezi, nemţi, unguri sau englezi şi au mâncat tot. Noi ne-am nimerit după un grup de francezi care mâncaseră tot felul II, dar ciorba de perişoare a fost super bună. La Pensiunea nr.44, două doamne, mamă şi fiică, demonstrează ce e ăla agroturism. Ferite de arşiţa verii, sub treptele unei case tradiţionale, câteva mese cu feţe cu cusături de mână, aşteaptă turiştii înfometaţi. Meniul e simplu, adică poţi mânca doar ce e gătit, apă rece de la fântână şi pâine bună, oferite cu mărinimie de gazdă. Ne-a fost adus un castron cam de 2 kg de ciorbă, foarte bună, cu smântână şi tarhon, cum eu nu prea mănânc, dar care a picat perfect într-o zi călduroasă şi într-o aşa atmosferă. Ne-am pus cât am putut mânca-totul pentru 20 de lei.

Cea care ne-a servit se uita cumva cu sfială să nu ni se pară mult porţia de ciorbă la 10 lei, ca şi când nu atât este în orice restaurant…Şi-a cerut scuze că ne-ar fi arătat şi o cameră din cele 13 pe care le avea pensiunea, dar abia ce plecaseră nişte elevi care stătuseră acolo în tabără o săptămână şi trebuia să strângă după ei. „Este ca la ţară, au baie, dar camerele sunt făcute ca la ţară, că la ţară suntem. Copiii au stat o săptămână, le-a plăcut, mulţi nu au bunici la ţară a fost ceva special pentru ei. Camera costă pe noapte 220 de lei şi cu cele trei mese incluse”, spune femeia. Sunt mai multe pensiuni în Viscri, ne asigură ea, dar pe care noi nu le-am văzut că nu am stat foarte mult.

Mai întâi am vizitat biserica, făcută prin secolul XIII şi consolidată ulterior şi trecută în 1999 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Aveţi grijă la ce oră ajungeţi la Viscri, pentru că la prânz pe la 13, se intră în pauză de masă, iar pe la 17 se termină programul. Interesantă, cu picturi frumoase, săseşti, bine întreţinută, biserica atrage şi acum mii de turişti, tocmai de aceea ar fi bine să mergeţi într-o zi lucrătoare din săptămână. In clădirile ce o împrejmuiesc există o expoziţie pe două nivele care povesteşte despre viaţa satului, despre obiceiurile oamenilor, tradiţiile lor, portul popular. Aici poţi vedea un război de ţesut, monede vechi, lăzi de zestre, costume populare, unelte agricole. Uimitor, deşi nu este un loc foarte cunoscut, aici am găsit şi suveniruri, poze, magneţi de frigider şi broşuri informative despre sat şi biserică.

citeste mai multe aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_fortificat%C4%83_din_Viscri

În sat sunt şi câteva produse expuse la porţi, dar iile sunt din China, aşa că singurul lucru pe care l-aţi putea cumpăra este o pereche de târlici de lână.

Am lăsat în urmă satul Viscri, în timp ce pe lângă noi treceau nişte fericiţi blonzi pe biciclete sau în căruţe!!! Îi înţeleg perfect, probabil că la ei doar prin cărţile de istorie mai arată aşa localităţile, ca din evul mediu!

Am pornit spre Sighişoara, loc care nu trebuie ratat dacă ajungeţi prin acea parte de ţară. Mai văzusem cetatea, singura locuită din sud estul Europei, dar dacă tot ne-am întors în timp, de ce să nu rămânem acolo pentru o vreme? Am nimerit după Festivalul Medieval. Slab, mi-au spus câţiva comercianţi cu care am intrat în vorbă. Au fost oameni mai puţini decât acum doi ani pentru că evenimentul a fost slab promovat. Am luat-o pe lângă turnul cu ceas şi am urcat scările spre liceul şi biserica evanghelică de pe deal. Nu am putut intra în biserică din cauza mirosului înecăcios de umezeală, dar din uşă am admirat-o în toată măreţia ei. M-am aşezat pe o bancă în cimitirul din vârful dealului, la umbra unui castan bătrân. Aici era linişte şi nu se mai simţea nici căldura la fel de mult. Cimitirul însuşi era o lecţie de istorie cu pietrele sale deosebite. Am coborât în cetate şi am luat o gustare pe o terasă într-o grădină, foarte frumos amenajată. Tot acolo era şi un magazin elegant cu suveniruri dulci, ceaiuri, ii, săpunuri de casă şi multe alte lucruri de calitate care să-ţi amintească de Sighişoara. În această cetate poţi petrece o zi încântătoare vizitând turnul şi câteva bisericuţe, să iei masa la terasele din piaţa mare şi să te simţi le fel ca în orice loc din Europa încărcat de istorie. Sighişoara veche nu e cu nimic mai prejos decât Praga, de exemplu, evident la scară mai mică.

Evenimente în Sighişoara puteţi găsi aici:

https://www.facebook.com/segesvar/

Şi cum ne doream să ajungem la Deva, să vizităm cetatea din vârful dealului, dar era destul de departe şi seara se apropia, ne-am făcut rezervare pe Booking pentru o noapte în Sibiu. Vara, Sibiul este ceva mai scump, dar e imposibil să nu găseşti şi locaţii mai ieftine, decente, unde să poţi dormi. Noi am ales un apartament, aproape de centru pentru care am dat 140 de lei cu mic dejun pentru o noapte. Seara am mâncat un delicios burger cu varză murată şi ciolan afumat la 16 lei la o terasă care se numeşte La Grădină. Dacă nu aţi văzut Sibiul puteţi sta pe acolo cel puţin două zile pentru a vizita centrul vechi, muzee.

Noi fusesem în urmă cu puţin timp acolo, aşa că am plecat dimineaţă spre Simeria. Orăşelul acesta ascunde un parc dendrologic foarte frumos şi să te ascunzi de caniculă la umbra unor copaci spectaculoşi este cum nu se poate mai bine. Primii copaci, nişte castani, au fost plantaţi aici în 1763 şi de atunci vegetaţia, peste 2.000 de specii, a acaparat 70 de hectare de teren, până la râul Mureş. Am dat 10 lei de persoană la intrare, mult prea puţin pentru ce experienţă frumoasă am avut. 

Mai multe despre Arboretumul Simeria gasiti aici: (https://www.facebook.com/pg/parculdendrologicsimeria/about/?ref=page_internal)

Am găsit lacuri cu nuferi şi punţi romantice, copaci cu trunchiurile împletite ca într-o cosiţă complicată, platani atât de groşi că parcă erau acolo de la începutul lumii, clădiri pline de muşchi ca şi când ar fi fost create de vegetaţie. Am urmat o potecă prin pădure şi am ajuns pe malul Mureşului printr-o spărtură în gard. Se făcuse ora prânzului şi am găsit cu greu un loc în care să mâncăm un meniu fără pretenţii, dar bun-ciorbă şi şniţel cu cartofi nature la 12 lei de persoană, cam cât ar costa o felie mică de pizza luată pe stradă în Milano, de exemplu.

Am plecat spre Deva şi deşi era foarte cald am dorit să dăm piept cu cetatea. ( mai multe informaţii aici: http://cetateadeva.ro/)

În cetate puteţi intra pe jos, urcând dealul, sau cu telecabina, de fapt un fel de funicular, dar mult mai mic decât este cel care urcă pe Dealul Petrin din Praga şi din care ieşi sleit de căldură. Am ales totuşi să urcăm cu funicularul. Am dat 10 lei de persoană şi am călcat pe urmele celor care au clădit-o cu greu în 1269, atunci când a fost atestată documentar această cetate. Mi-am dat seama, încă o dată, că oamenii sunt fantastici şi că prea puţine lucruri i-au ţinut din a-şi depăşi mereu şi mereu potenţialul creator. Să faci o cetate în vârful unui deal era la momentul acela o necesitate, care te ferea de cotropitori, dar munca depusă pentru a face ceva aşa de trainic uimeşte întotdeauna.

Sus, cred că erau 50 de grade Celsius, dar la umbra zidurilor şi cu ajutorul vântului care bătea, puteai rezista. Recomand totuşi să vedeţi acest loc mai spre toamnă ca să vă puteţi bucura de istorie şi de peisajele superbe care se aştern în faţa ochilor de pe creneluri. Am dat înconjurul cetăţii, am făcut poze, am admirat zidurile groase, ne-am imaginat cum se trăia în locuri atât de strâmte totuşi şi ne-am întrebat dacă există cu adevărat vipere pe acolo, după ce am văzut nişte panouri cu acest avertisment. Am văzut câţiva guşteri urcând agili pe ziduri, dar nu şi vipere, Slavă Cerului. Am auzit însă că în zonă există vipere, poate nu în cetate, dar pe dealuri da, şi veste bună, spitalul din Deva are şi antidot. Am coborât cu acelaşi funicular încins şi m-am bucurat că drumul durează cam 1 minut.

Cum coborâţi, pe partea dreapta a parcării sunt statuile celor mai bune gimnaste ale României şi renumita şcoală de gimnastică de la Deva. De acolo am plecat spre centrul oraşului, unde în două pieţe tronează statuile lui Decebal şi a lui Traian. Noi suntem admiratorii lui Decebal şi chiar dacă şi Traian cu neamul lui au pus osul la crearea poporului român, Decebal este cumva „al nostru”. Era aici, nu a venit de niciunde să cucerească, aşa că i-am făcut doar statuii lui poze))))

În Deva am petrecut timp de calitate cu nişte prieteni mai vechi care locuiesc aici şi care ne-au dus să luăm cina la Hanul lui Moş Opincă, o locaţie cochetă la marginea oraşului, construită pe deal, de unde se vede şi cetatea şi oraşul şi unde am mâncat la preţuri foarte bune ciulama de pui cu mămăliguţă, gulaş de vită sau coaste de porc, toate făcute atunci şi absolut delicioase. Ca să vă faceţi o impresie, ciulamaua era cam 15 lei porţia şi la fel şi gulaşul. Cea mai ieftină porţie de fel principal prin Europa este aproximativ 10 euro.

Cazarea pentru noaptea aceea ne-am luat-o la Hunedoara, aşa că ne-am despărţit cu regret de prietenii noştri şi am plecat 17 km mai spre sud unde găsisem un hotel cu camere gen apartament cu baie şi bucătărie la preţul de 130 de lei pe noapte cu mic dejun inclus. Cine a fost în Vestul Europei ştie că foarte rar va găsi un mic dejun bogat la hotel, dar românii nu sunt zgârciţi în a oferi cea mai importantă masă a zilei în canitităţi îndestulătoare. În plus, locaţiile sunt bine întreţinute, iar stelele alea sunt bine meritate. Când am fost la Veneţia am stat în Mestre, partea continentală a acestui oraş frumos într-un hotel de 3 stele pe care am dat pe o noapte 60 de euro în urmă cu şase ani. Baia era mică cu toate instalaţiile vechi şi picurătoare, paturile aveau saltele vechi şi incofortabile, iar în cameră nu aveai loc să te întorci. Nu prea o să vezi aşa ceva în România. La 60 de euro o să găseşti cu siguranţă hoteluri cu mobilier nou, cu mic dejun consistent, curate şi primitoare.

Dimineaţă am plecat să vedem Castelul Corvinilor.

(mai multe detalii aici: http://www.castelulcorvinilor.ro/)

Castelul Corvinilor a fost iniţial castru regal prin secolul XIV, spun unii istorici, după care a devenit ceea ce vedem azi. Ioan de Hunedoara a început transformarea cetăţii în castel după 1440. Proprietarii următori sunt Ladislau, Matia Corvin, Ioan Corvin, mai multe neveste, fiice, fii, conţi sau principi unguri până când în 1918 a intrat în proprietatea statului român. Toţi aceşti moştenitori au adăugat sau eliminat diverse elemente de construcţie. Intrarea în impunătorul castel-muzeu costă 30 de lei de persoană, dar banii mulţi vin din închirieri pentru producţie de filme sau diverse evenimente, după cum am auzit.

Turiştii sunt mulţi şi din toate colţurile lumii, dar Primăria Hunedoara nu se sinchiseşte să atragă şi mai mult. Locul ar fi şi mai atrăgător, dacă ar avea un magazin cu suveniruri, în castel, din care să câştige primăria, nu afară, unde te aşteaptă magazine private, dacă ar oferi posibilitatea ca în curtea interioară să serveşti o îngheţată sau un suc şi să admiri după ce ai vizitat tot, frumoasele turnuri şi scări.

De jur împrejurul intrării în castel, dezolarea este la ea acasă, semn că autorităţile nu au înţeles că nu poţi avea un monument istoric căutat fără să fie integrat într-un concept specific vremii respective. Cumva ai impresia că acest castel a fost teleportat acolo, pentru că nimic din ce este în jur nu are legătură cu epoca construirii lui. Dacă vi s-a făcut foame, localnicii recomandă restaurantul de lângă castel unde puteţi mânca atât bunătăţi tradiţionale, cât şi mâncare internaţională. Nu am intrat, aşa că nu vă pot spune preţuri sau alte detalii.

Am coborât şi mai mult spre Haţeg, unde foarte aproape am descoperit Rezervaţia de Zimbri din Pădurea Slivuţ. Pe aici nu prea ai de ce să stai prea mult. Cei şapte zimbri pot fi văzuţi imediat, pentru că sunt obişnuiţi cu prezenţa oamenilor şi nu se ascund. Remarc imediat că nici aici nu ai de unde cumpăra măcar un magnet de frigider. Cel puţin nu de la administratorii locului, ci de la un chioşc de afară.

Plecăm descumpăniţi spre Sarmizegetusa Ulpia Traiana, capitala statului daco-roman, unde romanii au construit după specificul cetăţilor lor un loc, unde mai pot fi văzute doar ruine. Pentru 10 lei de persoană, turistul poate vedea locul unde erau termele, forumul roman, mai multe temple ale unor zeităţi romane, şcoala etc, dar şi un muzeu adăpostit de o casă, unde veţi găsi obiectele găsite de arheologi aici: vase din ceramică, podoabe femeieşti, arme, unelte. Dacă vrei să faci poze aici mai trebuie să dai 15 lei, la fel ca şi în parte arheologică, dar doar muzeul este supravegheat. Poate părea că sunt puţine elemente, dar am văzut muzee făcute din mult mai puţin, foarte atrăgătoare. La Brugge, de exemplu, în Belgia, Historrium este un muzeu făcut dintr-o poveste. Povestea unui pictor celebru flamand, mult romanţată, şi pe care o vezi mergând ca într-un labirint, dintr-o cameră în alta cu proiecţii şi decoruri, cu manechine şi cu zgomote care vin din căşti. Poate că şi locul acesta ar putea fi mai frumos şi ar atrage cu o astfel de investiţie adaptată.

E din ce în ce mai cald, aşa că am plănuit să mergem spre munte. Am mâncat în oraşul Haţeg, bine, ca în Ardeal, dând undeva la 60 de lei pe virşli, nişte cârnaţi ai locului, ciorbă cu trei feluri de carne, varianta transilvăneană a potroacelor munteneşti, gamboţi cu prune şi multă limonadă.

Coborâm spre Petroşani şi intrăm pe nesimţite pe drumul care duce spre Rânca. Acolo am rezervat o cameră cu 140 de lei pe noapte la o cabană. Drumul ăsta nu există pe GPS, pentru că nici nu e marcat, iar pe anumite porţiuni este un coşmar. După o asemenea aventură trebuie să bagi maşina în service, asta e clar. Aşa printre zguduieli şi înjurături am remarcat peisajul absolut fantastic. În partea dreapta vedeam stâncile înalte printre care îşi făcea loc drumul nostru, iar pe stânga, albia unui râu de munte. Oameni veniţi aici pentru răcoare şi apropierea de natură.

Am mers aşa vreo 20 de km care mi s-au părut fără sfârşit după care am intrat pe un tronson al Transalpinei, pe tărâmul vulturilor care se avântă în văzduh liberi şi în care omul a făcut cărare. Drumul ăsta e un coşmar şi pentru cel mai abil şofer cu curbe strânse, serpentine, are doar din loc în loc parapeţi, pe alocuri asfaltul se surpă de la vreo alunecare de teren, prăpăstii, aer tare, verdele platoului, turme de oi sau câteva văcuţe, pâlcuri de conifere din loc în loc. Pământ binecuvântat de Dumnezeu şi oameni care nu apreciază mai nimic! În toată această poveste s-a construit ceva kitschios, de-a lungul drumului, renumita staţiune Rânca. Mai multe hoteluri şi vile, care nu au o temă şi niciun concept anume, cu autorizaţii care prin alte părţi nu s-ar integra în niciun plan urbanistic, magazine alimentare. Văd şi pârtia de schi pe un versant şi mulţi oameni veniţi la aer curat. Cabana noastră este undeva mai spre ieşirea din Rânca, spre Novaci, unde începe şi pădurea. Suntem frânţi, abia aşteptăm să mâncăm ceva şi să dormim. De unde până acum eram leşinaţi de căldură, brusc aerul s-a răcit. Sunt cam 16 grade Celsius şi abia este ora 20.00. Deşi suntem în vârf de munte, mâncare costă ca în oraş. 20 de lei o friptură cu garnitură, 5 lei un suc. Meniul nu este unul foarte bogat, dar mâncarea e bună. Avem cameră cu baie proprie, are apă caldă, e curat, aşternuturile sunt noi şi curate, adică mai mult decât ce ne aşteptam la banii pe care i-am dat.

Dimineaţă am luat un mic dejun rapid, o omletă şi am plecat spre Novaci. Drumul a fost şi mai frumos, poate pentru că a fost mai scurt. Şi pentru că tot eram aproape, am mers şi la Peştera Muierilor de la Baia de Fier prin care se merge o oră. De aici vă relatez din povestite pentru că am renunţat să mai intru când am auzit că sunt porţiuni mari care „strâng”, neindicate pentru claustrofobi. Temperatura în peşteră este scăzută, între 9 şi 12 grade Celsius, deci e bine să vă luaţi îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvată. Merită să intraţi pentru că interiorul este spectaculos. Intrarea, care costă 20 de lei de persoană, se face din oră în oră în grupuri de 40 de persoane ghidate. Ca să faceţi poze sau să filmaţi mai daţi încă 20 de lei.

Mai multe detalii despre Peştera muierilor aici:https://financiarul.ro/2013/07/29/pestera-muierilor-leacul-fetelor-nemaritate-si-a-celor-fara-rod/

Ne-am gândit să mergem spre casă, ca de la Ploieşti să plecăm spre Iaşi. Dar în Gorj şi Vâlcea mai aveam multe de vizitat. Sau puteam să mergem spre Curtea de Argeş, de exemplu, un loc minunat.

Am pornit însă spre Ploieşti, ne-am oprit pe drum la Horezu unde am admirat frumoasele vase de ceramică pictate din cele câteva magazinaşe care aveau atât ceramică locală, cât şi tot felul de obiecte din lemn sau ii chinezeşti pe care o tanti a încercat să mi le vândă ca fiind autohtone lucrate manual.

 

Am ajuns pe seară acasă, unde am făcut alte bagaje, iar dimineaţa am plecat spre Iaşi. Am trecut mai întâi pe la Tecuci să ne luam copilul de la rude şi aşa în trei am purces spre Dulcele Târg al Ieşilor. Ca pentru orice destinaţie, dacă nu suportaţi căldura de 40 de grade Celsius din aer, nu de la sol, mai bine staţi acasă la umbră. Noi ne-am încăpăţînat, aşa că am plecat oricum şi ajunşi la Iaşi ne-am trezit ca am putut vizita doar Palatul Culturii cu secţiile sale muzeale superbe şi Biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Şi mall-ul în care am stat aproape toată ziua pentru că afară se topea asfaltul şi nu aveai unde altundeva să te ascunzi. Palatul Culturii este o clădire impozantă, care văzută din spate, adică de pe terasa mallului arată ca un palat făcut de regii Franţei. Pentru secţiile muzeale deschise, adică Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie al Moldovei (închis pentru lucrări de mentenanţă) , Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii şi sălile –Henri Coandă, Sala Voievozilor, biletul de intrare pentru o persoană costă 30 de lei.

 

Mai multe citeşte aici :http://palatulculturii.ro/

Am admirat biserica construită la solicitarea lui Ştefan cel Mare în 1491. Aici au fost unşi aproape toţi domnii Moldovei, dar asta nu înseamnă că lăcaşul este mare cât o catedrală a neamului. Biserica aceasta este chiar mică, făcută din piatră, pictată tot pe vremea lui Ştefan cel Mare. Totul stă sub semnul smereniei şi a credinţei că domn sau răzeş, toţi suntem trecători pe acest pământ.

Mai multe poţi citi aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Nicolae_Domnesc_din_Ia%C8%99i

Spre seară am mai văzut Parcul Copou şi Teiul lui Eminescu şi pe urmă o terasă foarte drăguţă unde am mâncat foarte bine la preţul decent de 100 de lei, toţi trei.

 

Cred că Iaşiul e şi mai frumos după 1 octombrie când începe anul universitar. Oraşul este plin de facultăţi şi de cămine studenţeşti şi trebuie să fie frumos să vezi toată frenezia aia tinerească. Am stat în Iaşi două nopţi la un hotel situat la 10 minute de mers pe jos de Palatul Culturii pentru care am dat pe o cameră triplă în total 250 de lei cu tot cu micul dejun. Ne-am promis că o să revenim la Iaşi în altă excursie mai în toamnă, când căldura nu ne va mai da de furcă, pentru că nu am văzut multe lucruri frumoase.

În excursia noastră prin ţară am făcut în total 1.600 de km, cheltuind pe carburant mult mai puţin decât am fi dat pe biletele de avion dus intors pentru un city break. A, era să uit! La toată cheltuiala asta mai adăugaţi 500 de lei cât am dat pe schimbarea amortizoarelor la maşină! De, drumuri româneşti! 

Cu siguranţă, însă, am fi cheltuit mult mai mult în altă ţară şi nu am fi văzut aşa de multe locuri frumoase. Chiar dacă nu sunteţi naţionalişti tot merită să vă vizitaţi ţara tocmai pentru a vă schimba părerea!

 

Despre Raluca Eparu

Raluca Eparu este jurnalist din 2001 atunci când s-a alăturat echipei Monitorul de Prahova. A scris pentru mai multe publicaţii locale şi naţionale (Monitorul, Observatorulph, Libertatea) şi este reporter corespondent pentru Prima TV din 2008. Crede cu tărie că presa are datoria de a informa şi educa şi că publicul poate fi format în funcţie de ce i se oferă.

Verifică şi

APDT Prahova: Şi în vara aceasta, Valea Prahovei a fost printre destinaţiile preferate ale turiştilor români

La încheierea sezonului de vară, Prahova rămâne în topul destinaţiilor preferate de români, numărul turiştilor …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *