Piaţa muncii duce lipsă de meseriaşi, dar toţi părinţii vor să aibă olimpici în casă!

În curând, elevii care sunt acum clasa a VIII-a se vor orienta spre următoarea formă de învăţământ, pentru că vine examenul de capacitate. Spun mereu că perioada liceului a însemnat pentru mine cam trei sferturi din ce sunt acum. Atunci am acumulat cele mai multe cunoştinţe de cultură generală şi nu că m-ar fi împins cineva de la spate, ci că probabil aia e perioada în care adolescentul e dornic de cunoaştere. Sau aşa era pe vremea aia, nu mai ştiu ce să zic, căci găsesc mult prea des liceeni şi studenţi care nu ştiu să lege două vorbe despre orice i-ai întreba.

Eu m-am dus să mă înscriu la liceu cu o mătuşă care trebuia să semneze ceva pe acolo, în calitate de adult, dar mi-am ales singură profilul. Am ales doar istorie-ştiinţe sociale, nimic altceva, deşi aş fi fost bună şi la filologie. Culmea este că am uitat total cine mi-a fost profesor la istorie în clasele V-VIII! Îmi plăcea mie istoria, iar chestia asta cu ştiinţele sociale suna chiar foarte tare, deşi habar nu aveam cu ce se mănâncă. Am avut noroc şi am ales bine. Mi-a plăcut maxim să fac cele şase ore de istorie pe săptămână, logică, filosofie şi psihologie sau literatură universală.

Acum, părinţii merg cu copiii lor la înscrierea la capacitate şi de multe ori tot ei sunt cei care aleg domeniile şi mai ales forma de învăţământ. Mai vorbesc cu profesori şi-mi spun mai cu mâna la gură şi în şoaptă că degeaba le spun acestora că odraslele lor sunt pricepute la diverse chestii tehnice şi că rezolvă cu succes un geam blocat sau mai ştiu eu ce prin clasă, tendinţa părinţilor este tot către liceu. Cei mai mulţi nu admit sub nicio formă că „micuţul” nu are nicio legătură cu tocitul, sunt orbi la aptitudinile practice ale copilului şi vor neapărat ca adolescentul să salveze onoarea familiei şi „să nu muncească cât sau cum am muncit eu!” Când în final observă că tânărul a luat notă mică la cele două examene este supărat pe el, pe copil şi pe societatea care o să-l arate cu degetul, ca şi când ar fi participat la o cursă „cu al cărui copil este mai deştept şi mai capabil să intre la liceu!”

Piaţa muncii actuală duce lipsă de meseriaşi şi e plină de neserioşi. O spun patronii de firme, o spun cei de la forţele de muncă. Puţinii strungari, zugravi, faianţari, mecanici auto, tâmplari, croitori, prelucrători prin aşchiere, asistenţi medicali, tinichigii sunt căutaţi ca pâine caldă, dar în zadar pentru că cei buni au plecat deja peste hotare, iar cei mai puţini buni...nu există, pentru că ori părinţii nu i-au lăsat să se facă meseriaşi ori  societatea le-a băgat în cap că munca lor nu e valoroasă. De la mama am învăţat că orice muncă e valoroasă şi că societatea are nevoie de toate meseriile pentru a exista. În plus, omul care îşi găseşte menirea este fericit şi asta nu poate aduce decât un plus societăţii în ansamblul ei.

Nu avem nevoie de profesori mediocri şi blazaţi, dar avem nevoie de instalatori buni, nu avem nevoie de „manageri” cu facultatea la „X şi O”, unde toate examenele sunt o ghiceală, dar avem nevoie de oameni care să ştie să facă mobilă. Sunt fascinată de orice om care îşi practică meseria cu plăcere şi a ajuns să fie bun în ceea ce face. Sunt plină de admiraţie în faţa oricărui ospătar care ştie să mânuiască zece farfurii fără să le spargă. (Băgaţi-mă pe mine în bucătărie că nimic din ce se poate sparge nu ar mai fi rămas întreg)  Cât despre electricieni consimt că ştiu noţiuni care pe mine mă depăşesc aproape total. Toţi oamenii aceştia fără de care nimic nu ar merge, au ajuns specialişti pentru că părinţii lor au înţeles care e treaba cu „meseria de aur”.

Sunt pentru examen de bacalaureat diferenţiat pentru că nu oricui îi foloseşte în viaţă să ştie de ce a făcut Mihai Viteazul unirea sau care era contextul geo-politic atunci când pentru vreo 20 de ani Oltenia a făcut parte din Imperiul Habsburgic. Mor pe profesorii care scot în faţă doar olimpicii cu atât mai mult atunci când îşi arogă nişte merite pe care nu le au în formarea acestora. Mă enervează la culme când încearcă să explice că astea sunt valorile şi doar astea trebuie promovate. Nimic mai greşit! Şi vă spune asta cineva care a promovat ani de zile astfel de elevi, în parte pentru a recunoaşte meritele unor copii muncitori, dar şi pentru că acest gen de materiale sunt foarte citite. Sunt citite de cele mai multe ori exact de părinţii ăia care au copii de s-ar integra perfect într-o şcoală de meserii şi care fac greşeala să facă comparaţii.

Dragi părinţi, comparaţiile dor şi cresc nişte adolescenţi şi pe urmă adulţi, frustraţi, nesiguri şi nefericiţi şi sunt sigură că nu asta vă doriţi pentru copiii voştri! Ei sunt frumoşi, deştepţi şi buni şi fără să fie olimpici, iar dacă o să le placă să muncească pământul sau să crească animale într-o afacere a lor înseamnă că v-aţi făcut bine treaba! Nu e nimic greşit să vinzi covoare, să faci mobilă sau să cultivi legume dacă asta îţi aduce satisfacţie şi te implineşte material şi spiritual.

Când nu mă ridicam la nivelul pe care l-ar fi vrut mama, tata spunea: „Urma alege! Ce e al tău e pus deoparte!” Şi a avut dreptate! Nu am ajuns doctor, profesor, contabil sau avocat, dar îmi place ceea ce fac şi pot ajuta oamenii şi din această postură. Mi-am găsit locul meu în societate, ceea ce înseamnă că ai mei şi-au făcut bine treaba atunci când m-au lăsat să aleg. Lăsaţi-vă copiii să facă ceea ce se pricep să facă şi susţineţi-i! Atât! Baftă tuturor la examene şi în viaţă!